Fantoma secesionismului etnic şi mitologia ungurului „rău”

Zilele din urmă au fost extrem de agitate din cauza încă unui incident diplomatic între România şi Ungaria, după ce ambasadorul ungar la Bucureşti, Excelenţa sa dl. Oskar Fuzes, a afirmat că nu vede nimic rău în arborarea de steaguri secuieşti pe instituţii oficiale româneşti. De fapt, el relua o declaraţie a secretarului de stat Nemeth Zsolt, din cadrul MAE ungar, personaj care în felul acesta dorea să combată o „agresiune simbolică” la care, în opinia sa, ar fi supuşi secuii din România. Din acel moment, relaţiile româno-maghiare s-au transformat subit într-un butoi cu pulbere pe care cineva aprinde o petardă.

 Imediat premierul român Victor Ponta l-a „tras de urechi” pe ambasadorul ţării vecine, sugerându-i că ar putea deveni persona non grata aici. A mai spus că România nu va tolera „obrăznicia” Ungariei, mai ales „sfaturile” budapestane privind revizuirea Constituţiei româneşti, nesolicitate de noi. Bun, să zicem că i-am putea întinde urechile ungurului imaginar, ungurului „rău” care nu ne lasă să ne bucurăm în tihnă de glia bogată şi aerul curat din Ardeal. Dacă tot vine vorba de agresiune simbolică, măcar să existe. Bun, şi? Asta e tot?

Nici vorbă. Acest tip de incident nu e deloc fără precedent ci e doar unul într-un şir destul de lung. S-ar părea că Budapesta testează rezistenţa la stres şi frustrare a Bucureştiului. Întinde cu tupeu elasticul ştiind că dacă îl scapă va fi plesnită violent. Sau nu…poate că vede acel elastic ca fiind mai degrabă molâu, lipsit de vlagă. Oricum, ar vrea să se ştie mai bine.

Plec de la o constatare generală, una care nu e de bun augur. Cine vorbeşte în Romînia despre unguri cel mai adesea fie o face în sens depreciativ sau ca invocare a unei ameninţări potenţiale, fie se aşteaptă să stîrnească asemenea sentimente negative din partea publicului. Miturile catastrofice şi stereotipiile negative domină larg spectrul opiniilor. Citiţi de pildă forumurile jurnalelor româneşti. S-ar părea că toată minoritatea maghiară de la noi este formată din extremişti precum Laszlo Tokes sau secui autonomişti care „dorm cu securea sub pernă”, just in case, sau că Ungaria se confundă cu partidul radical Jobik şi cu grupul de naţionalişti rigizi din preajma premierului Viktor Orban.

Informaţiile de care dispun îmi sugerează că acesta, naţionalist convins, după toate probabilităţile a permis sau a încurajat declanşarea unei serii de conflicte diplomatice cu Romania, nu doar ca să îşi facă campanie electorală ci şi ca să testeze marja de rezistenţa a autorităţilor române. Să amintesc de aducerea în Odorhei spre înmormântare a rămăşiţelor poetului hortist Joseph Niyro în luna mai 2012? Venită din Spania, urna cu resturile acestuia, în loc să fie depusă în Ungaria, care de altfel a făcut demersurile necesare, a fost transferată intenţionat către România ca să provoace un scandal şi astfel să creeze diversiune în rândurile electoratului maghiar sătul de problemele economice tot mai grave ale ţării. În acelaşi timp e probabil că al doilea scop a fost să aţîţe elanurile naţionaliste ale unui segment consistent al maghiarilor din România, “pedepsind” USL pentru elimninarea UDMR din cărţile guvernării (eliminare solicitată şi obţinută de PNL în decembrie 2012). Astfel FIDESZ, partidul de centru dreapta al lui Orban, câştigător detaşat al alegerilor parlamentare dar şi formaţiunea extremistă Jobik profită de agitaţia naţionalistă creată, cu atât mai mult cu cât situaţia economică în Ungaria este critică: şomaj masiv, dependenţă de fondurile FMI, TVA imens (27%), de unde nevoia logică de ţapi ispăşitori.

Orban se prea poate să mizeze pe voturile celor câteva sute de mii de maghiari din România stabiliţi definitiv în Ungaria, după cum sugera un comentator de la Deutsche Welle. Când Orban a anunţat că va implementa legea ce acorda cetăţenia maghiară tuturor etnicilor maghiari din statele vecine, după ce în 2004 opoziţia socialist-liberală se împotrivise acordării acestui privilegiu legal maghiarilor din afara ţării, deja în România au sunat clopotele de alarmă. Legea statutului maghiarilor oferea avantaje economico-sociale ungurilor din ţările vecine, ceea ce a determinat România să acuze caracterul de extra-teritorialitate al legii şi să sesizeze Comisia de la Veneţia. Aceasta în 22 octombrie 2001 a confirmat punctul de vedere al României afirmând că Ungaria a abuzat de dreptul de a oferi statut privilegiat unor cetăţeni, trecând peste capul autorităţilor competente din statele vecine şi ameninţând relaţiile de bună vecinătate, baza existenţei UE şi NATO. Să reţinem deci că Viktor Orban este omul care a promovat legea statutului maghiarilor în 2001, el trecând atunci peste opoziţia socialiştilor şi a unor state din UE.

În ceea ce o priveşte, UDMR s-a distanţat de episodul Nyiro deoarece acţiunea a fost dirijată de Partidul Popular Maghiar din Transilvania condus de europarlamentarul Laszlo Tokes, adversar notoriu al unităţii statale româneşti. Se ştie că Tokes s-a desprins de UDMR şi conduce politici radicale, fiind un fel de public ennemy number one al naţionaliştilor români şi antipatizat probabil şi de liderii UDMR.

Totul sugerează că Viktor Orban şi-a pus şi oamenii din aparatul de stat să continue provocările la adresa României scontând că oricare ar fi reacţia României rezultatul va fi pentru Ungaria de tip win-win. Dacă România ceda şi accepta înhumarea urnei funerare a poetului hortist atunci Ungaria avea un succes de imagine. Dacă România refuza atunci frustrarea sutelor de mii de maghiari naţionalişti îi aducea multe voturi. De aceea, Kover Laszlo, preşedintele Parlamentului Ungariei nu a ţinut cont de scrisoarea deschisă a şefilor celor două camere ale Parlamentului României şi a venit în România anul trecut spre a susţine candidaţii Partidului Popular Maghiar. Nici avertismentul premierului Victor Ponta că ar putea fi declarat persona non grata nu l-a speriat.

În imaginarul colectiv românesc nu există “ungurul rău” şi “ungurul bun”, pentru că doar în filemele hollywoodiene de gust îndoielnic se luptă vampirul rău şi cel bun pentru viitorul umanităţii. Imaginaţia naţionalistă tinde natural să simplifice la maxim percepţiile. Pe fondul unei ascensiuni fără precedent în istoria postcomunistă ungară a extremiştilor de dreapta, temerile multor români îşi găsesc repere istorice considerate infailibile şi se propagă astfel naraţiuni bazate pe ura etnică: ungurii au ars casa lui Avram Iancu din Apuseni, i-au tras pe roată pe Horea, Cloşca şi Crişan, au ars bisericile româneşti etc. Se invocă şi evenimente mai recente, grave şi dureroase precum masacrele comise de hortişti ajutaţi de localnici maghiari în judeţul Sălaj, la Ip şi Trăsnea. La rândul lor, mulţi magiari invocă atrocităţile comise de trupele lui Avram Iancu la 1848 sau de organizaţia “Sumanele negre” în 1944 contra unor civili maghiari.

Fel de fel de incidente fortuite sau poate planificate vin periodic să învenineze relaţiile bilaterale: pe 15 martie 2011 soţia ambasadorului Ungariei la Bucureşti Oskar Fuzes a citit mesajul oficial al premierului Orban la Târgu Mureş şi a inserat in discurs cateva consideratii personale precum şi un citat din marele poet Petöfi Sandor. Expresia care a inflamat spiritele în România a fost: „Să fie Ardealul, cum a fost si naţiunea ungară, cum a fost„. În realitate, mesajul lui Orban nu conţinea aceste precizări iar soţia diplomatului a “înflorit” textul printr-o efuziune de patriotism. Evident, nu putem şti exact cât a contribuit direct premierul Orban într-un asemenea eveniment, dar e clar că ambasadorul maghiar şi soţia sa au receptat semnalele de încurajare pe linia naţionalismului venite de la şefii pe linie ierarhică, cu toţii atenţi la linia dură a FIDESZ-ului.

În ce mă priveşte propun ca de câte ori un oficial maghiar laudă personaje negative precum hortiştii, se arată încântat de arborarea steagurilor secuieşti pe instituţii oficiale din România sau revendică bucăţi din Ardeal cât mai mulţi români să trimită mesaje prin care să celebreze victoria mongolilor (tătarilor) de pe Râul Sajó contra feudalilor maghiari din aprilie 1241. Zdrobirea puterii militare maghiare din arcul Carpaţilor şi a aliaţilor cumani ai maghiarilor e posibil să fi permis consolidarea primelor forme proto-statale româneşti, după cum unii istorici deja au remarcat. În acelaşi timp pare să fi permis ortodoxiei să reziste mai bine în faţa asaltului catolicismului, mongolii fiind de felul lor toleranţi religios. Sunt perfect conştient că asemenea afirmaţii fac şi ele parte din “folclorul” anti-maghiar asociat mitologiei nagative tradiţionale.

Fantoma mişcării neofasciste Jobik ne bântuie, la fel şi teama de măsurile naţionalist-populiste ale premierukui ungar Viktor Orban, devenit faimos pentru că a modificat Constituţia într-un mod scandalos pentru nivelul democratic acceptat de UE. Orban este deja oaia neagră a Europei aşa că a îl contracara în forţă, chiar brutal, nu va atrage furia Vestului, oricum prea ocupat cu gestionarea efectelor crizei economice.

Cu toate acestea există desigur şi “unguri buni”. Nu în sensul că sunt generoşi, mărinimoşi, filantropi, deşi în mod cert fiinţează şi asemenea exemplare umane, în proporţie probabil egală cu românii de calitate. Mă refer la maghiarii moderaţi, liniştiţi, cu simţ civic, care nu doresc bucăţi din alte ţări şi privesc pozitiv toate naţiunile vecine.

Nu ştiu cîţi şi dacă există în cadrul membrilor FIDESZ, al socialiştilor şi liberalilor, in Partidul Creştin Democrat (aliat la guvernare cu FIDESZ) ori poate şi în alte grupări ori în societatea civilă apolitică. Pînă la urmă chiar şi Jobik-ul are oportunişti care au intrat în partid doar pentru avantaje dar fără a fi extremişti cu adevărat.

Prevalenţa ungurilor şi românilor moderaţi a făcut ca cele două ţări să poată organiza mai multe şedinţe comune de guvern  între 2005 şi 2008, dar în 2010 venirea la putere a echipei Orban a dus la suspendarea de facto a lor. Probabil că în viitor se vor relua aceste reuniuni când tensiunile se vor calma.

Stihia maghiarului rău se completează nu doar cu figuri tragice precum poetul hortist Niyro ci şi cu figuri comice şi groteşti precum Csibi Barna, cel dat afară din serviciu pentru că a ars o păpuşă de el făcută reprezentându-l pe Avram Iancu! De asemenea, Laszlo Tokes este detestat şi temut de mulţi români pentru actele sale extremiste şi puterea politică pe care o are.

Niyro, Barna, Tokes, Kover, Nemeth Zsolt sau mai nou “recidivistul” Oskar Fuzes sunt figurile chintesenţiale ale “maghiarilor răi”, detestaţi de mulţi români, în mod spontan. Orice naţionalist român care va invoca aceste nomina odiosa va aduna voturi, şi asta din păcate şi în dauna unor politicieni moderaţi care nu caută ţapi ispăşitori din cadrul altor grupuri etnice. E păcat că mass media de la noi dă proporţii epice unor fapte ridicole: Csibi devine rapid “călăul lui Avram Iancu”! E ca şi cum eu aş face o păpuşă cu chipul Angelei Merkel şi aş arde-o în centrul Berlinului, după care m-aş autoproclama inamicul numărul unu al poporului german. Aş putea paria că gestul ar trece aproape neobservat sau oricum ignorat de ziarele serioase. La noi, în schimb, acest ins caraghios şi insignifiant a devenit un contra-erou ocupând zile întregi prima pagina a ziarelor.

În şcolile maghiare, lectura operelor lui Jozsef Nyiro si a poetului Albert Wass este deja obligatorie, deşi ambii au fost extremişti antisemiţi, vinovaţi morali de moartea a mii de oameni nevinovaţi. E ca şi cum şi în şcolile noastre s-ar studia poeţii legionari şi s-ar citi fragmente din revista Sfarmă Piatră! Pe de altă parte ungurii invocă cu dezgust, uneori pe bună dreptate, figuri precum Gh. Funar şi Vadim Tudor, imagini în oglindă ale lui Viktor Orban şi Tokes.  Maghiarii au şi ei temeri legitime legate de România, inclusiv pe motive ecologice. În 2000, apele Tisei au fost poluate cu cianuri de o firmă australiană din România iar ţara noastră a reacţionat ambiguu, minimizând amploarea evenimentului. De asemenea, criminalitatea organizată din România afectează şi în Ungaria.

Îmi amintesc emoţia imensă creată la noi în 1993 de Recomandarea nr. 1201 a APCE, act ce definea minoritatea naţională şi care a fost interpretat la Budapeste şi de cătze ungurii de la noi ca autorizând drepturi colective nu individuale şi mai ales dreptul la autonomie politico-administrativă! Tratatul bilateral de bază semnat în 1996 nu a ameliorat substanţial relaţiile româno-maghiare iar declaraţiile Consiliului Europei păreau sî îi favorizeze pe maghiari, punând sub semnul întrebării viitorul statului unitar român. Filamente, România s-a supus regimului Consiliului Europei de tratare a minorităţilor, acceptând implicit recomandarea 1201 dar într-un sens civic, bazat pe drepturi individuale mai ales cultural-administrative, nicidecum pe drepturi colective.

Este intersant că în plan militar cooperarea cu maghiarii a fost peste aşteptări: a existat un batalion mixt de peacekeeping creat în 1998 şi iniţiativa Open Skies din 1991. Plus şedinţele comune de guvern care au funcţionat destul de bine ani de zile. Părea că nivelul de încredere între cele două ţări vecine a ajuns la un maxim istoric.

Urmărind tot şirul de provocări lansate de Budapesta la adresa Bucureştiului, cred că România şi Ungaria se pregătesc pentru un fel de Război Rece. Nu este nimic nou, astfel de confruntări au avut loc adesea în ultimii 22 de ani, deşi ambele state aparţin UE şi NATO. Acest lucru pare să conteze puţin acum.

Ungaria lui Orban apare ca revizionistă, naţionalistă, însetată de revanşă, România lui Traian Băsescu şi Victor Ponta ca prea pasivă şi fără reflexe. Iar starea de tensiune a fost mutată şi în politica internă unde liderii USL au acuzat conducerea PDL că “face jocul” lui Orban, cu care ar avea chipurile o înţelegere secretă! Vă daţi seama ce impact pot avea asemenea afirmaţii asupra unui popor obsedat de conspiraţii. 

Maghiarii constituie cam 6,6% din populaţia ţării noastre şi se află în declin demografic ca şi românii. Mai ales că mulţi unguri aleg să locuiească în Ungaria sau în alte state din UE. Ca fapt pozitiv, mulţi români îi apreciază pe unguri pentru nivelul lor crescut de civilizaţie, în ciuda caracterului presupus sanguinolent şi dur al acestui grup etnic. Mitologia negativă pare a ceda în faţa raţionalităţii. În permanenţă, elitele maghiare ne acuză că definim naţionalitatea română în termeni pur etnici, biologici, şi nu civici, că ne cramponăm de ideea de stat unitar, naţional, statul “românilor” de sânge, în care ei, maghiarii, se simt alienaţi. 

Să revenim acum la Ungaria. Este clar că o lungă perioadă autorităţile din România nu vor avea un adevărat partener de dialog la Budapeste, FIDESZ-ul a migrat destul de aproape de Jobik (cel puţin cercul apropiaţilor lui Viktor Orban), aliaţii săi din cadrul Partidului Creştin-Democrat au adesea vederi la fel de radicale iar socialiştii şi liberalii din opoziţie par slabi şi divizaţi. Aşadar, în lipsa semnalelor pozitive de peste graniţă va trebui să ne vindecăm singuri, cum putem mai bine, fobiile legate de expansiunea maghiară spre Ardeal.

Trebuie să fim conştienţi că multă vreme de acum încolo simbolurile noastre naţionale şi cele ale ungurilor vor fi chiar incompatibile. Ne separă mituri politice şi simboluri identitare bine ancorate mental şi studiate temeinic de experţii în studii etno-religioase. Noi nu suportăm să vedem maghiari fericiţi care celebrează revoluţia de la 1848 sau încoronarea regelui Bella, ca să nu mai spun de cultul lui Horthy. Ei nu suportă să ne vadă celebrând formarea României Mari şi victoria armatei române din 1919 contra apărăorilor regimului Bella Kun de la Budapesta. Personajul istoric Lajos Kossuth nu e agreat la Bucureşti, nici la Craiova ori Cluj, iar Avram Iancu e demonizat în Harghita, Covasna şi chiar la Budapesta. Avem mituri naţionale care se exclud reciproc şi inerţia mentală de tip istoric va rămâne multă vreme. De aceea aş paria că vor mai fi “violenţe simbolice” precum cele denunţate de Oskar Fuzes şi Zsolt Nemeth, sumedenie…Ar fi minunat dacă ar rămâne doar la nivel simbolic. Să nu se lase, Doamne fereşte, cu ghionţi şi praf de puşcă, vorba lui Nenea Iancu!

Pe de altă parte, metodele de comportament de tip Gheorghe Funar, anume vopsirea în culorile tricolorului a băncilor sau pereţilor, deschiderea de şantiere arheologice lângă statuile dragi ungurilor, interzicerea plăcuţelor bilingve, nu ajută cu nimic la calmarea fricilor reciproce, fiind acte inutile de provocare la adresa simbolurilor naţionale.

Să fim bine înţeleşi. România aparţine UE şi NATO, teoretic începem să ne “scăldăm” deja în postmodernitate şi mulţi dintre noi ştim sau doar intuim că naţiunea nu e un dat organic, biologic, inescapabil ci o creaţie artificială, o necesară invenţie a spiritului uman, după cum spunea sociologul Benedict Anderson în cartea sa Comunităţi imaginate şi ne repetă şi profesorul Lucian Boia în Două secole de mitologie naţională. Noi ştim. Sau măcar unii dintre noi. Dar oare ştiu şi maghiarii? Îi putem informa chiar noi, cu menajamente…

 

(adaptare după un capitol din volumul “Viitorul nu ia prizonieri”, în curs de publicare la editura Rao)

 

2 Comentarii

  1. Cred ca a doua parte a articolului, cea legata de declinul demografic al populatiilor maghiara si romana reda chintesenta intregului scandal diplomatic, cel putin in long duree. Romanii cat si maghiarii sunt in declin demografic, se confrunta cu imbatranirea populationala, somaj, dez-industrializare si alte adiacente ale tranzitiei postcomuniste. Undeva, la nivelul unui subconstient coletic ambele popoare au mari indoieli cu privire la viitorul lor, astfel ce se reintorc in trecut si exploateaza la maxim niste puncte nevralgice din trecutul lor. Ungurii redschid rana Trianonului iar romanii prefera sa ii vada pe unguri prin lentila unor evenimente precum tragerea in teapa a lui Horea sau masacrele hortiste. Popoare ale trecutului si nu ale viitorului prefra sa plonjeze in istorie intrucat viitorul nu pare deloc favorabil. Imaginarul national inflamat de ambele maluri ale Tizsei ii face pe extremistii ambelor natiuni si traiesc intr-un timp si realitate proprii precum regele nebun din secolul XIX: Ludovic al II-lea de Bavaria.

    • Șerban Cioculescu Șerban Cioculescu says:

      Multumesc pentru comment, probabil ca aveti dreptate referitor la faptul ca ambele popoare sunt cumva incapabile sa intre in post-mdernitate si se tem de viitorul lor. Moderatii, pro-europenii au cam cedat prim-planul nationalistilor si populistilor in Ungaria iar in Romania ei sunt in dificultate atat in USL cat si in PDL. Recursul la mitologia colectiva si la istorie este tendinta normala, asteptata, a elitelor politice lipsite de o legitimitate clara, bazata pe succes economic si politic. Probabil ca doar o ctastrofa economica totala in Ungaria, si o izolare politica cvasi-totala a tarii vecine ar permite plecarea de la conducere a FIDESZ si a liderului sau, dar acestia evident nu vor iesi din viata politica ungara. Doar ca vor fi discreditati pe termen lung. In ceea ce priveste Romania, versul cel mai drag sufletului meu este cel pe care il cunoscti „unde esti tu Tepes, Doamne…?”

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *