Cred că lăuntric ne asemănăm unor melci care îşi poartă cu ei locuinţa peste tot, până la capăt. Aşa se explică de ce atunci când casa copilăriei (pentru mine, anume, casa bunicii) dispare din câmpul vizual, pierzându-şi la un moment dat consistenţa materială, ea se retrage din afară înăuntru. Se petrece şi o răsturnare: dacă la început casa era cea care ne conţinea, adăpostindu-ne de întuneric şi de frig, mai târziu, sufletul devine învelişul lăcaşului de demult.
Totuşi casa aceasta de taină nu seamănă întru totul cu cea de dinainte. Se micşorează şi se măreşte, se umple şi se deşartă, după mişcările sentimentelor, tămăduindu-mi nostalgia numai când mintea se cufundă în somn. Ceea ce, la lumina zilei, în stare de veghe, îmi pare imposibil de atins, îşi apropie prezenţa în vis. Pe măsură ce adorm, locuinţa, care nu mai există decât în mine, începe să mă soarbă în interiorul ei, unde mă aşteaptă umbrele celor duşi.
*
M-am pomenit în casa bunicii. Era întuneric şi o linişte absolută se întinsese împrejur. Şi cum dormeam în patul meu de odinioară, auzeam cum respira grădina şi cum creştea trandafirul până la geamul meu, arcuindu-şi crengile într-o boltă de fruze şi flori. Când mi-am ridicat privirea, am întâlnit ochii pisicii negre, al cărui cap se ivise pe jumătate din beznă. Din celelalte odăi se desluşeau răsuflările celor adormiţi. Eram izolaţi de lume, în vecinătate fusese totul dărâmat iar legăturile noastre cu exteriorul erau întrerupte. Dar se deschidea în mine o bucurie de fund de fântână, pe care nici o teamă nu o putea umbri.
*
Urcam cu bunica mea strada în pantă care ducea spre casa veche şi ea voia să intre în curte şi să revadă locul în care stătuse atâţia ani.
– E poarta încuiată, i-am spus în şoaptă.
Dar ea a mers mai departe, a apăsat pe clanţa ruginită şi poarta s-a deschis. S-a oprit să privească un timp grădina din faţă.
“Merită oare să vii înapoi din moarte într-un loc în care n-a mai rămas nimic din tot ce-a fost?” am întrebat-o în gând.
– Cum să nu! a răspuns ea zâmbind. Am pătruns într-un trecut pe care nimeni nu ni-l mai poate lua.
*
Se făcea că mă întorceam acasă şi, ajunsă în prag, ezitam să deschid uşa şi să intru. Dinăuntru se auzeau vocile şi râsul alor mei, totuşi încăperile, văzute de la geamul de afară, păreau goale. Când am păşit în bucătărie, pe aragaz oalele şi craţiţele, deşi fierbeau, păreau uitate acolo de cine ştie când. Apropiindu-mă de fereastră, am desluşit în grădină masa întinsă dar în jurul ei nu era nimeni şi farfuriile erau neatinse.
– Nu simţi că la masa aceea cu noi, nevăzuţi, are loc o cină de taină? m-a întrebat pe neaşteptate mama.
Cum rămăseserăm cu privirile lipite de fereastră, cu noaptea crescându-ne pe umeri, am simţit că încăperea avea o consistenţă fluidă, fiind pretutindeni şi nicăieri.
*
Mă apropiam de grădina de demult, pe la amiază şi cum mergeam pe sub uriaşii castani, am simţit pe umărul stâng până spre obraz blana pisicii negre din copilărie. Chiar atunci poarta s-a deschis şi a intrat cu pasul sprinten tata. Aş fi fugit să îl întâmpin dar paşii mei înmărmuriseră pe treptele care duceau către marchiză.
– Ce rar vii să ne vezi, i-am şoptit, când a ajuns în dreptul meu.
El m-a privit lung şi a spus:
– Eu sunt aici întotdeauna. Tu eşti cea care te întorci din ce în ce mai puţin…
*
Eram în pat, gata de culcare, mama mă ţinea de mână, ca atunci când eram copil, şi treptat ne cufundam în somn. Totuşi era în aer ceva care mă neliniştea şi atunci am început să mă rog: “Doamne, fă-mă să fiu o rază a Ta”. Aerul continua să vibreze în jur şi mă înfricoşasem la gândul că stăteam să adorm într-o casă fantomă. Încercam să-mi aduc aminte cum arăta odaia bunicii şi pentru că nu izbuteam, m-am dus dincolo să mă culc în patul ei. Pe noptieră ardea încă lampa cu abajurul galben, iar eu aşteptam cu o carte deschisă în mână, să vină tata să stingă lumina, însă nu mai ştiam dacă eram eu sau bunica mea, atât de mult mă cuibărisem într-însa.
*
Eram în curte cu toţii, era vară, iar tata spunea, uitându-se în sus, deasupra capetelor noastre:
– Cât de mult a crescut cerul şi iată cum cu fiecare moment se face din ce în ce mai mare.
Am ridicat ochii şi am văzut cum coborîse văzduhul şi se întindea de jur împrejur, în timp ce acoperişul casei se lăsa tot mai jos, iar locul, în care şedeam împreună, se micşora din ce în ce mai mult, sub tălpi.
