Cunoaştere de noapte (5)

Sunt experienţe pe care le trăieşti numai în vis. Mintea, eliberată în somn de limite, descoperă cum timpul se-ntoarce în meandre. Clipa devine brusc o împletire de căi sosind de pretutindeni, făcând prezent ce nu mai e pe lume.

Aşa, de pildă, la ceva vreme după ce bunica mea s-a stins, fiind vara în vacanţă la Călimăneşti, am întâlnit-o, adormind. Părea că împreună suiam un deal, la asfinţit, însă bunica mea, atunci, n-avea mai mult de optsprezece ani. Pe culme, sus, ne aşteptau s-ajungem două siluete. Una era a ei, cu un deceniu mai târziu, cealaltă se vădea a fi a soţului poet. Fata de lângă mine nici nu îi cunoştea. Am făcut prezentările, zâmbind, şi ea le-a întins mâna cu sfială, ca şi cum se vedea şi îl vedea pe el întâia oară. Dar chipurile lor s-au estompat şi-n locul celor dinainte au apărut mama şi tata, pe care bunica mea, copilă, nu îi zărise niciodată. Eu în continuare le făceam cunoştiinţă şi ea dădea din cap tăcută, îmbujorându-se la faţă.

Trezindu-mă din somn, m-am întrebat de ce tocmai acolo, la Călimăneşti, am întâlnit-o pe bunica mea. Din evocarea, pe care tata i-o făcuse părintelui său, am aflat că în adolescenţă şi-n prima tinereţe, bunica mea, îşi petrecea vacanţele acolo, cu familia şi că-n acelaşi loc, tânărul Ion Pillat o ceruse-n căsătorie. Părea că spaţiul, unde mă găseam şi eu într-o vacanţă, păstra imaginile lor de altădată, pe care le captasem astfel.
Într-un vis, de curând, pe masa goală, vedeam un teanc de poze disparate. Pe când le răsfiram pe îndelete, m-am pomenit în parcul Cişmigiu, care tocmai atunci lua fiinţă. De după arborii rotaţi, se întindea o mirişte, pe care fete, în veşminte albe, şedeau vorbind şi printre ele am zărit-o. Îşi întorsese capul către mine şi îmi zâmbea neştiutoare. Iar degetele mele deodată s-au strâns în jurul unor flori de nalbă pe care ea avea să le picteze în ultimii ei ani de viaţă.

Iar într-o noapte de demult, mă apropiasem să mă uit din stradă la o vitrină, iarna, şi îl vedeam pe Moş Crăciun împodobind un brad, dar nu cu globuri şi lumânărele, ci cu flori mov care, odată prinse, creşteau pe ramuri şi se-ntindeau pe ziduri până sus. Mai la o parte se zărea o masă gătită ca de sărbătoare şi pe o poliţă de marmură am desluşit câteva sticle de vin roşu, nedesfăcute încă. Şi cum priveam vitrina lucitoare, la dreapta mea a apărut bunica. Şi se uita cu-aceeaşi bucurie la Moş Crăciun ce pregătea sub pom cadouri. Pe când priveam, simţeam cum ochii ei se deschideau deodată în ai mei, şi ceea ce vedeam noi amândouă era imaginea la care doar bunica, redevenind copil, se întorsese.

Sunt şi momente când, nefiind adânc, somnul lasă fisuri prin care se furişează lent conştiinţa timpului ireversibil. Atunci apare decalajul între ceea ce vede cel visat şi cel care visează scena. Aşa, de pildă, mi se arăta bunica. Era o dimineaţă cu cerul limpede albastru, şi ea îşi potrivise şevaletul şi scaunul în mijlocul grădinii de-altădată. Eu o priveam cum îşi punea culorile alături, nerăbdătoare să-şi înceapă acuarela. Dar ce avea în dreptul ei? Ce-ar fi putut înfăţişa pe coala albă? Nu era nici o floare-n preajmă, ci doar o stradă cenuşie pe care lumea circula fără oprire. Dar ea şedea senină pictând ceva de nevăzut, într-o grădină dispărută. Ieşind din somn, mi-am dat deodată seama că şi bunica era dusă de pe lume.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *