Îar atunci când închidem ochii spre a visa ceea ce iveşte în faţa ochilor noştri uniţi şi himerici este silueta fragilā a unui oraş provincial: strāzi, amieze, vise şi dor se contopesc în aerul pe care îl respirām, treziţi la cea din urmā viaţā, aceea a literaturii.
Şi doar aici, în acest oraş in care puntea electricā dintre lumi se deschide, asemeni unei diafragme a nopţii, cei care nu mai sunt ne ispitesc cu tācerea lor, de parcā am fi doar una: aici este trupul textului şi aici este poezia în care ne topim, ca un amurg ce cautā noaptea.
Şi doar aici, în acest oraş provincial ce se cufundā în orele sale precum se cufundā cerul marin în mişcarea de val, discreţia fericirii ne atinge din nou frunţile, fugar, pentru a ne aminti cā, dincolo de moarte şi de trecere, dincolo de disperare şi de atrocea întindere a anxietāţii, se aflā iubirea ce cautā în frazele norilor de pixeli cadenţa revederii stângace.
Şi doar aici privirea ce se cautā pe sine se poate odihni în pragul grādinilor ce dorm sub cerul translucid de cuvinte: trandafirii nu mai sunt decât spectre, iar petalele lor sunt vântul ce creşte din larg, ducând cu el şoaptele îndrāgostite ale simboliştilor întârziaţi în pragul de meri, ca într-o stampā a îndepārtārii.
Şi doar aici cei de demult mai pot regāsi, dincolo de suferinţa brāzdatā în ziduri de case, aroma amiezelor ce nu mai cunosc capāt şi întuneric: conversaţia cu ei este murmurul pe care îl distingem ca un abur al dimineţii, în clipele în care tastele de calculator tresaltā , atinse de mâini eterice, ca într-o convocare de spectre.
Cāci doar aici se aflā presimţirea începutului pe care îl zārim prin gaura cheii, în cheia de gamā a unei modeste armonii- din colţul celor care nu sunt încā nāscuţi noi ne ne bucurām de surâsul lor tainic, astfel cum sunt prinşi în rama unui portret care îmbātrâneşte în biroul uitat al unei vaste urne de fraze şi de şoapte.
Şi creştem, o datā cu ei, parte din povestea ce îşi cautā adāpost în norul de pixeli: în acest întins de strāzi şui trecutul revine, asemeni unei explozii a genezei,iar stema demonicā a republicii populare nu le mai arde în carne, ca o literā de sânge şi de foc: textul le dāruieşte un timp egal cu sine, ca un paragraf ce se pierde în zare, asemeni unui drum de crepuscul.
Şi astfel toate se sting, ca o sclipire mediumnicā a ochiului de noapte, iar numele celor de demult este numele graţios al oraşului care le este mormânt şi cer: tot mai departe de zilele oarbe, paşii duc spre casele ale cāror ziduri vibreazā muzical, în dicţiunea de transā a unei elegii simboliste.
Iar ecranul se încarcā de fremātarea toamnei şi de agonica nostalgie a vieţii de dincolo de prag: cerul literaturii ni se aratā şi frazele urcā spre norii gravaţi în substanţa de dor a iubirilor noastre, în vreme ce sângele visului pulseazā în vinele noastre, spre a ne dārui împācarea şi casa.
