Comunismul m-a învățat să sting lumina când dau drumul la radio, în surdină dacă se poate, cel mai bine să îl țin sub o pernă și, eventual, să stau pitită sub pat ascultându-l. Comunismul m-a învățat să închid ușa și să ferec ferestrele. Comunismul m-a învățat să vorbesc în șoaptă, sau, și mai bine, să tac. M-a învățat să privesc cu suspiciune în jur, mereu peste umăr în urmă, și, dacă se apropie cineva de mine, să mă dau un pas mai încolo și să privesc în altă parte. Comunismul m-a învățat să urmăresc, să observ, să reperez, să iau aminte și să nu spun nimănui nimic. Să mă prefac constant că nu văd și nu aud vreodată ceva. M-a învățat să învăț pe de rost și să nu uit, m-a învățat să înghit în sec, să nu pun întrebări și, mai ales, să nu cumva să aflu de ce – și, dacă tot o fac, să nu cumva să mă și aștept la vreun răspuns. Acasă în comunism am învățat că toate astea sunt aberații, dar să le iau totuși în serios.
Comunismul m-a învățat să îmi fie frică.
Când am plecat din țară acum vreo 15 ani, am învățat să las ușa deschisă și să nu pun draperii la ferestre (seara totuși o fac). Am învățat să vorbesc cu voce tare, să întreb lucruri și să îmi asum tot ce spun și cum, să știu de ce o fac. Am învățat să gândesc, să articulez, să observ și să împărtășesc și altora din cele văzute de mine, să accept că nu toți văd tot ca mine, și să fiu de acord că nu putem fi de acord mereu și că nu e nimic anormal sau grav în asta. Am învățat să greșesc, am învățat ce bine e să nu fi perfect și să nici să îți dorești așa ceva. Am învățat să ascult și să dezbat. Am învățat ce bine și ce greu e să fi liber și, mai ales, să nu îți permiți să îți iei liber de la a fi liber. Am învățat în esență cam tot ce învățasem și acasă, însă acum și aici am învățat să pun în practică mici principii de bun simț, de fapt, și am învățat ce bine e când și alții fac la fel.
Și am mai învățat un lucru: să nu îmi mai fie frică.
Cu vreo zece zile în urmă, într-o seară, am fost prezentă la un eveniment cultural într-una din capitalele europene (evenimentul având loc în mai multe orașe și diferite alte capitale europene, dacă nu în aceeași seară, în general primăvara). Am mers acolo ca simplu cetățean european, mi-am plătit bilet și la finalul evenimentului m-am revăzut cu câțiva cunoscuți, am salutat câțiva colegi, chiar prieteni.
Acest eveniment este co-organizat (fiind inițiat în acest oraș acum cinci ani) de o instituție culturală europeană și de reprezentanța Comisiei Europene din capitala cu pricina, fiind facilitat de un alt centru cultural, produs de alt partener local și bucurându-se de participarea unor reprezentanți de marcă din sfera pieței culturale capitalei în cauză. Această instituție europeană, cunoscută în lumea culturală de pe continent, și nu numai, reunește sub umbrela ei diferite alte instituții europene culturale din capitala respectivă (și desigur are reprezentanțe și la nivel global).
Seara a decurs plăcut, evenimentul a fost un succes, s-a râs mult, s-au (re)înnodat contacte.
Doar că, din păcate, s-a mai întâmplat ceva. Spre finalul serii, am fost abordată de un domn cu funcție publică dublă ( aflat la cârma a două instituții europene, dintre care una românească, iar cealaltă cea europeană locală , care reunește sub tutela ei diferite alte instituții culturale europene și totodată co-gazdă a acestui eveniment). Acesta mi-a explicat pe un ton destul de supărat, cum și de ce îl descumpănise un anume interviu pe care eu îl dădusem cu câteva săptămâni în urmă într-o revistă culturală românească, și cum ceea ce relatasem eu îi făcuse lui (și echipei sale) rău. Și cât de deziluzionant i se pare ca tocmai eu să fac așa ceva. Pe lângă acestea mai mi-a spus ceva – anume că și el îmi va face mie rău cu o ocazie potrivită (și mi-a repetat asta de câteva ori, precizând la un moment dat că o va face sub formă scrisă, poate).
Atunci mi-am adus aminte de ceva și anume de cum miroase frica și ce gust are ea.
Însă, la scurt timp după, mai mi-am adus aminte și de altceva – au trecut aproape 25 de ani de când și în România s-a dat liber la ne-frică și de când am început să mă dezvăț de ea, și că nu mi-e dor de ea în vreun fel.
Mi-am adus aminte că nu e nimic greșit să te uiți în jur, să îți formezi o părere, iar dacă ești întrebat ce impresie ți-a făcut un anumit lucru să spui clar, intr-un mod decent și delicat, care e asta. Mi-am adus aminte că am dreptul să îmi exprim liber un punct de vedere, că am dreptul să le spun și altora (mai ales dacă mă întreabă) pe un ton ironic, vesel, trist, deprimat sau sceptic ce părere îmi face ceva.
Mi se pare important să menționez că interviul cu pricina relata destul de simplu un punct de vedere. Și mai nota niște detalii ce mie îmi săriseră în ochi. Atât.
Mi se pare trist când cineva ia ceea ce spun eu strict personal, cu atât mai mult aflându-se într-o poziție publică și de conducere (fără ca eu să-l fi atacat personal în vreun fel). Mai potrivit ar fi poate să tragă eventual concluzii și să ia o posibilă prezentare critică în serios și să analizeze ce poate fi schimbat, dacă poate fi îmbunătățit ceva ulterior. În niciun caz să se asigure că l-a pus la punct pe cel care a îndrăznit să își exprime un punct de vedere (ca urmare a unor observații făcute doar cu ochiul liber) și să-l mai și pună în temă că și el îi va face lui sau ei rău cum și când va considera oportun. Fiindcă, repet – eu am fost întrebată ce impresii mi-au lăsat niște evenimente, nu am fost rugată să fac o analiză detaliată a unui proces intreg. Iar impresiile mele sunt ca niște simple fotografii alb-negru – clare și fără prea multe umbre.
Nu mă deranjează când cineva nu e de acord cu mine. Din contră, sunt deschisă să aflu puncte de vedere diferite și chiar contrare. Și le respect chiar dacă poate mă întristează, după caz. Nu dau însă cu parul doar pentru că nu îmi convine ceva. Iar dacă o fac sper că îmi cer iertare prompt.
Deziluzionant mi se pare când o persoană cu funcție publică, responsabilă cu buna funcționare a unei instituții, își permite – chiar din acea funcție – să abordeze la un eveniment public pe un asemenea ton nervos pe cineva care doar a povestit ceva cândva.
Și mă mai neliniștește (pe puțin) ceva. Instituția în cauză (cea romănească) este într-o oarecare schimbare de ceva vreme (sunt mulți care au povestit pe tema asta și date există destule). Faptul că cineva din “vechea echipă” (care cu siguranță a făcut mult bine și a dus la capăt proiecte de succes, atât echipa cât și persoana în cauză), pare să considere că se află în fruntea aceleiași instituții și că doar coordonatele par să se fi schimbat, și deci că “apără” o cauză demnă și încearcă de fapt să salveze ceva. Mă intreb ce și pe cine apără de fapt? Și de ce?
Nu cred să aflu vreodată un răspuns chiar sincer. Eu nu am avut intenția să fac rău cuiva, nu am atacat pe nimeni personal și mă afectează când mie personal mi se spune că mi se vrea răul (în orice situație). Cred că e firesc astfel. Acest aspect îmi dau seama că este personal, însă conjunctura și circumstanța în sine nu cred că permit derularea unei abordări personale de așa manieră.
Și cred că tot mie personal acest episod mi-a arătat că acei 25 de ani aproape trecuți par să nu fie încă de ajuns încât să fim noi înșine cu adevărat, relaxați și echilibrați, în ceea ce facem și cum. Încep să înțeleg că poate m-am înșelat acum 25 de ani când am crezut că măcar la un anumit nivel relaxarea aceea se va fi instaurat. Eu observ dezechilibre destule și în alte părți, nu doresc aici să cad în extazul altor locuri unde totul este bun și frumos (nu cred că există asemenea locuri). Însă un lucru cred că este mai bine trăit în câteva alte părți (unde eu am avut doar șansa să mă pot forma măcar un pic): ești lăsat să fii tu, să îți spui părerea, ți se aduc contraargumente, însă nu pe un ton care te pune în gardă. Și mai există un factor – nu poziția sau funcția este cea care dictează abordarea, ci asumarea unor responsabilități. Iar dacă totuși se produc dezechilibre, undeva există un parapet de sprijin. Mă întreb unde găsesc acel parapet românesc.
