Junimea si cateva din contextele ei

Mare admirator si iubitor al intregii asociatii Junimea, am scris cind am putut si cind m-am priceput despre acesti admirabili oameni, adevarate modele binefacatoare in istoria romanilor. (1) Acum si aici ma voi multumi sa sublinez ca: 1) junimistii nu au fost in niciun caz initiatori ai nationalismului in secolul XIX (idee care circula uneori si mi se pare o simpla prostie), 2) junimistii nu au fost o curiozitate, o raritate, ci se inscriu limpede intr-un “trend” european amplu si substantial prezent pe tot continentul in secolul respectiv, ca ei sunt intru totul sincronizati cu socio-istoricul apusean al vremii si in fine 3) modul in care Junimea se inscrie in traditia de gindire si de actiune a socio-culturalului romanesc.

Perioada 1815-1914 a fost o culminare a culturii, ca si a civilizatiei apusene, o incununare a realizarilor sale ca model planetar incontestabil. Totodata insa, acest secol a fost (in interiorul orizontului euro-atlantic) un secol competitiv, fie el si numai al competiilor pasnice, ordonate. un secol domol si competitiv totodata. Am aratat in alte parti cum s-a desfasurat aceasta complexa dialectica. (2)

In ce priveste situatia din Principatele dunarene este neindoios ca motorul evolutiei istorice se gaseste in tabara liberala printre altele si pentru ca acesti liberali, net minoritari in fond, erau integrati admirabil in retele si in sincronizari internationale care le dadeau o enorma eficienta. Conservatorii majoritari (atit in paturile de sus cit si mai cu seama in paturile de jos ale societatii) dispuneau de putine capete conducatoare si creatoare – fatidica asasinare a stralucitului Barbu Catargi a avut consecintele intentionate. Ei nu reuseau sa-si articuleze pozitiile si sa formuleze doctrine credibile. Junimistii au umplut un gol. Ei au optat pentru un conservatism moderat, un conservatism liberal, de tip anglo-saxon si au jucat astfel un rol important vreme de 50 de ani si chiar mai mult.

Nu in ultimul rind se cade sa subliniem faptul ca radacinile ideologice ale junimistilor erau (si) occidentale, ca ei nu cadeau in capcana nationalismului rudimentar.
Astfel in studiile lor apusene de tinerete viitorii junimisti au adoptat drept nivel referential general gindirea lui Goethe, Kant si Hegel. Dintre ginditorii mai noi stim ca s-au atasat de evolutionismul socio-elitist al lui Herbert Spencer, de realismul pragmatic (dar, atentie, de genealogie leibniziana!) al lui Herbart, de filozofia “materialista” (in sensul mediului si a geografiei) propusa de Buckle, iar apoi fireste de pesimismul estetic al lui Schopenhauer si al sistematizantului sau discipol Eduard von Hartmann. Nu imi sunt cunoscute dovezi documentare ca vreunul din junimisti ar fi fost familiar cu Edmund Burke sau cu Matthew Arnold, dar, indirect ideile lor le-au parvenit si i-au influentat (personal l-as defini pe Maiorescu drept un Matthew Arnold de la gurile Dunarii). Poate inca mai importanta decit aceste influente teoretice ar fi observatia concreta, nemijlocita. Efectele intirziate ale Revolutiei Franceze fusesera inlocuite in Europa, tomnatec, cu un “victorianism european” sau chiar “Biedermeier european” sa le ziceam asa, mai stabil, mai senin, cu legalitatea parlamentara, cu persistenta unor traditii aristo-cavaleresti, cu un anume organicism al echilibrului intre sat si oras.

Efectiv, practica si gindirea politica europeana pareau sa confirme modul de gindire junimist, cel putin in egala masura cu cel liberal, in deosebi in perioada de ascensiune a junimistilor.

Astfel, Anglia era, atit inainte de 1848, cit si dupa 1848 modelul politic, legal si constitutional recunoscut atit de conservatorii, cit si de liberalii de pe continent (extremele de stinga si de dreapta pot fi incluse aici). Concret, dupa 1848 Anglia a intrat intr-o perioada de circa 30 de ani in care Gladstone si Disraeli, conducatorii respectivi ai partidelor liberal si conservator, aveau sa stabileasca o rotatie ordonata la putere si, intr-un fel, sa joace un rol complementar. Acest model de conducere a avut un impact considerabil (admis sau nu) asupra Regelui Carol I, care era seful executivului si dispunea, constitutional, dupa cum stim, de considerabile puteri decizionale. In mica sa monarhie Regele Carol a cautat sa reproduca acest model rotativ. Aparitia si cresterea unui tip de conservatism anglosaxon (cum l-am numit la inceput) a reprezentat un binevenit fenomen auxiliar pentru intentiile executivului. S-a notat mai putin, chiar de catre istoricii britanici, ca atit optiunea liberala, cit si cea conservatoare, dupa 1848, in Anglia au fost puternic influentate de remarcabilul si inovatorul om de stat Sir Robert Peel, care de fapt dominase politica britanica in anii ’30 si ’40 (a fost si prim-ministru 1834-5 si 1841-1846), excelent reprezentat al acelei stingi conservatoare europene care se straduia sa canalizeze dezbaterea politica spre interactiunea intre un reformism moderat si un traditionalism rezonabil. Dupa parerea mea, o examinare mai atenta ar indica multe analogii intre vederile junimiste si cele elaborate de Sir Robert Peel.

S-ar parea ca pomenirea ginditorilor si fondatorilor Republicii Americane ar fi de prisos in aceasta enumerare, in masura in care ei erau virtualmente necunoscuti de junimisti (de fapt nici in restul Europei nu erau cunoscuti decit de figuri izolate). Asa stau lucrurile, dar sa precizam ca daca vrem sa gasim analogii tipologice cu junimismul atunci nu e absurd sa spunem ca figuri precum John Adams in primul rind, apoi chiar Charles Carroll, George Washington, Jay, Madison si altii se aflau pe aceeasi lungime de unda cu junimistii. (Aurel C Popovici este din cite stiu singurul care, acum mai bine de 100 de ani a semnalat analogii intre Tudor Vladimirescu si George Washington.)

Trecind mai departe, vom spune ca este perfect adevarat ca imaginea general-acceptata a lui Otto von Bismarck, cancelar al Prusiei, apoi al Germaniei intre 1862 si 1890 ramine cea a unui conducator autocratic si arbitrar, sau al unui purtator de cuvint al aristocratiei latifundiare de la est de Elba. Dintre junimisti, Petre Carp este mai cu seama cel care si-l socotea model vrednic de urmat. Acestea fiind spuse, sa amintim totusi ca in parlamentul german Bismarck era sprijinit mai curind de national-liberali decit de conservatori. Sa mai reamintim faptul, nu lipsit de importanta, ca a fost cel dintii om de stat european care a faurit o politica de securitate sociala cuprinzatoare si ca a incurajat in mod inteligent progresul industrial si tehnologic, protejind simultan interesele agricole (sigur, nu in ultimul rind ale marilor producatori si proprietari). Asadar nu gresim spunind ca Bismarck a combinat metodologii politice dure cu teluri flexibile si uneori surprinzator de liberale, mentinind un echilibru oarecum acceptabil in nou-formata Germanie si instituind un exemplu posibil (partial, daca nu integral) pentru conservatorii de stinga din tarile europene mai mici. Sa mai adaugam, pentru amatorii de amanunte ca mai existau un bun numar de “hoch-konservative” prusaci (diferiti de conservatorii de sorginte romanitica adinc reactionara si nostalgica), voi cita aici familia von Gerlach, pe Viktor Huber (1800-1869), Hermann Wagener (1815-1889) or Joseph von Radowitz (1797-1853) care vadeau pozitii anti-nationaliste, potrivnice anti-semitismului, anti-centralizante, legaliste, pro-constitutionale, uneori chiar apropiate de “socialismul de stat” acceptat la multe nivele. Desi e improbabil ca toti junimistii sa fi se fi inspirat din aceste surse, ideile respective pluteau in aer si puteau exercita anume influenta sau puteau mai ales sa incurajeze pozitiile lor, sa-i scape o eventuala invinovatire de excentricitate, de senzatia ca se gasesc in afara circuitelor aprobate la nivel european.

Mai aproape, mai controversat, dar de asemeni mai relevant era pe atunci modelul monarhiei habsburgice. Uitam prea adesea ca jumatatea austriaca (“cisleitana”) a dublei monarhii era dirijata de una din cele mai progresiste politici ale Europei de atunci, ca de pilda introducea votul universal masculin binisor inaintea altor state apusene, ca se dezvolta acolo o miscare socialista a carei eficienta practica era considerabila, ca la Praga si la Viena erau generate miscari artistice, literare, filozofice, intelectuale, psihologice care greu isi gaseau egalul in restul Europei. Erau in avangarda inovatoare a intregii lumi. Aceeasi jumatate austriaca gazduia faurirea celui mai puternic sistem de apologie a capitalismului prin scoala creata de Eugen Bohm-Bawerk, iar urmasii acelei scoli aveau sa se integreze in lumea anglosaxona si sa-i influenteze curentele intelectuale pina adinc in secolul 20, de pilda prin von Hayek si von Mises: infringerea gindirii politico-economice socio-comuniste a venit nu in ultimul rind din aceasta directie. Din nou, nu vreau sa sugerez aici ca junimistii erau indragostiti de toate aceastea sau se aliniau cu ele; subliniez totusi cu tarie ca admiratia lor fata de Austro-Ungaria nu era o simpla marota reactionara cum credeau unii contemporani si cred inca un bun numar de urmasi.

Ceea ce ne intereseaza aici cu adevarat este ca modurile de conservatism anglosaxon erau frecvente si de inrudire directa printre oamenii de stat ai Austriei: sa-i pomenim pe burkeanul conte Leo Thun (1811-1888) si pe inca mai influentul conte Edward Taafe (1833-1895) de altfel de origina etnica partial irlandeza si amic de copilarie al imparatului Franz Josef. In cercurile intelectuale ale Cehiei gasim fenomene asemanatoare. Oricum e limpede pentru mine ca practicile conglomeratului dunarean au incurajat in felul lor pe junimisti. Acum, sigur, in jumatatea maghiara a imperiului situatia era oarecum diferita, activitatea era mai lenta. Totusi gasim si acolo un intreg detasament de teoreticieni si de oameni politici care pot fi vazuti drept parte a retelei de conservatism moderat care ii vor fi incurajat pe junimisti. Sa-i amintim dintre acestia intii de toate pe contele Istvan Szecheny (1791-1860), prieten si corespondent al lui Tocqueville; Szecheny era advers nationalismului si radicalismelor, promova efectiv cladirea de institutii intelectuale si economice, chiar atunci cind continua sa se exprime ca sprijinitor al unui sistem monarhic si aristocratic (reformat corespunzator cerintelor vremii). Alaturi de el se pot enumera membri ai familiei de magnati Dessewffy (inclusiv cercurile lor de prieteni), apoi Ferenc Deak (1803-1876), unul din arhitectii compromisului de la 1867 care asigurase supravietuirea conglomeratului chezaro-craiesc, si nu in ultimul rind Jozsef Eotvos (1813-1871), printre ale carui realizari se numara instituirea unui raport rezonabil intre Biserica si Stat, precum si articularea unor valori nationale si internationale pragmatice, uneori stralucite. (De altfel Eotvos si amicii lui erau uneori numiti “doctrinarii”, fara indoiala in traditia franceza a lui Guizot).

Pina si Rusia, a carei istorie pare sa ofere prea putine baze fertile pentru un conservatism de tip anglosaxon, “contractual” cum ziceam, ofera citeva paralele experimentului junimist. De acord, principalul dintre acestea apare cam tirziu in timp: ma refer la guvernarea lui Piotr Stolipin (1862-1911) scurt inainte de primul razboi mondial; conservator reformist, acesta a incercat sa puna in practica teorii si sisteme izbitor de asemanatoare cu cele junimiste. Mai interesant este poate ca de fapt Stolipin poate fi vazut drept continuator al lui Serghei Witte (1849-1915) care, evident, isi scrisese principalele eseuri teoretice si incercase sa le transpuna in realitate in mod aproape sincronic cu emergenta si ascensiunea junimistilor. As putea sa ma refer si la unele aspecte ale bogatei gindiri a alui Konstantin Leontyev (1831-1891) dar nu vrea sa ma intind prea mult.

Apoi, ar fi fascinant sa faca cineva experimentul, care n-a fost incercat nicicind pina in prezent, de a explora felul in care unii din ginditorii conservatori ai Spaniei (in deosebi in masura in care unii din ei au fost uneori influentati de colegii lor francezi) seamana cu junimistii. O astfel de comparatie ar trebui sa inceapa de sigur cu marele Gaspar Melchior Jovellanos, dar ar putea continua cu figuri de la mijlocul si de la finele secolului 19, precum Canova del Castillo, Antonio Maura, poate chiar mai tirziu, cu Menendez Pelayo si Ramiro de Maeztu. Fundatia pentru un astfel de exercitiu ar reprezenta-o, firste tocmai numeroasele corespondente dintre evolutiile si circumstantele socio-istorice ale celor doua tari la acea data.

Am lasat intentionat la urma modelul cel mai important al romanilor in a doua jumatate a secolului 19, si anume cel francez. Evident dictatura, fie ea si relativ benigna a lui Napoleon III intre 1851 si 1871 nu putea reprezenta un exemplu pentru niciunul din partidele rivale la putere in Romania. In schimb perioada care a precedat lui 1848 nu putea sa nu fie interesanta si poate chiar decisiva in influenta ei pentru figuri precum Maiorescu, Carp, Rosetti si altii inca, in fond pentru intreg spectrul politic asa cum incepea el sa se contureze intre Dunare si Carpati, adica pentru liberali, ca si pentru conservatori. Nu gresim spunind ca intreg conservatismul de tip anglosaxon a fost insusit de intelectualii romani prin filtru francez. Ne vin in minte nume precum cele ale lui Tocqueville si mai ales Francois Guizot. Ca si Guizot, junimistii erau in favoarea unui sistem constitutional si legal, care sa inlature arbitrarul executiv instalat in chip traditional la Dunarea de Jos. Ca si Guizot, ei erau dornici sa evite zguduiri revolutionare, se socoteau reprezentanti ai unui “tiers etat” si agenti activi ai liberului schimb si al initiativei particulare (desi e cazul sa spunem ca in aceasta privinta pozitia lor a fost sovaielnica si schimbatoare); oricum, pozitia junimista accepta in linii mari o anume introducere a capitalismului in sistemul economic al tarii. Paralele la fel de importante gasim cu principiul “imbogatirii individuale” proclamat de Guizot, gasim si in dorinta comuna de a stabili un “juste millieu” social si politic. (Ce-i drept, pe de alta parte singurul contact direct despre care stim, acela dintre un Maiorescu tinar si Royer-Collard, sa-i zicem adjunctul lui Guizot, nu s-a desfasurat prea bine, s-a desfasurat din pacate intr-o atmosfera de neintelegere si de antipatie chiar.) In pofida anumitor evidente deosebiri, sunt sigur ca nu gresim atribuind grupului junimist a functie similara in Romania cu cea a “doctrinarilor” francezi cu 2-3 decenii inainte.

Tragem deci concluzia ca ar fi eronat sa-i consideram doar pe liberalii si pe radicalii regatului roman ca fiind integrati si sincroni cu miscarile politico-ideologice dinainte de primul razboi mondial. De fapt, nu numai junimistii, dar chiar toate miscarile de capetenie din zona (liberale, conservatoare, socialiste, nationaliste) erau pe lungimi de unda foarte asemanatoare cu cele ale puterilor influente din Apus si adesea erau chiar legate de ele. (3)

Bine, odata acceptat acest punct de vedere, trecem logic la intrebarea daca nu cumva acest junimism ramine o raritate, un unicat, un fenomen oarecum neobisnuit si efemer. Sau dimpotriva: in ce masura este el integrat in cursul istoriei romanilor, in ce masura are predecesori si are continuatori logici, istoric valabili? Multa lume, poate in anume masura chiar junimistii insisi s-au socotit cam izolati, plasati in afara cursului general istoric roman, un fenomen trecator. Vreau sa spun raspicat si chiar se subliniez ca nimic nu poate fi mai eronat. Conservatismul moderat a fost si a ramas vreme de 200 de ani o constanta dintre cele mai importante ale gindirii teoretice si ale optiunilor practice din Romania, fie din cea dunareana, fie din cea transcarpatina – si anume fie la nivelul elitelor politice, fie la nivelul opiniei publice generale si nearticulate. Nu a gasit totdeauna purtatorii de cuvint cei mai nimeriti, dar aceasta e o problema separata. De la inceputurile modernizarii a existat o nevoie elementara de echilibru a unor paturi largi, care simteau nevoia de a fi tratate cu anume respect si care priveau reconstructia democratizanta nu cu ostilitate, ci cu anume neincredere.

Sa oferim o privire grabita, superficiala poate, dar pe cit posibil cuprinzatoare. Una din primele manifestari de schimbare a fost seria de petitii si de proiecte legislativ/constitutionale ale lui Ionica Tautu si a cercurilor din jurul sau. Oricare cititor de buna-credinta le va socoti “proto-junimiste”. Sa privim mult-hulitul “Regulament Organic” si activitatile mult subestimatului general Kisseleff. Putini o fac, dar in realitate e vorba de documente si de actiuni chibzuite, rationale, ordonatoare, gospodaresti, echilibrate. Sa schimbam macazul si sa ne uitam la scriitori, caci putem vorbi de o adevarata convergenta a carturarilor romani la intrarea in modernitate. Vasile Alecsandri nu a fost imbratisat in mod gratuit de junimisti; pentru mine e limpede ca in chiar esenta lui Alecsandri era un adevarat junimist. Mai surprinzator poate este Nicolae Filimon. Sa rezum un scurt eseu scris cu ani in urma in care ajungeam la concluzia ca Filimon este in fond un “proto-junimist”. Admirabilele Escursiuni in Germania Meridionala ale lui Filimon din 1858 incep cu descrierea unei scene aparent nevinovate, dar care are o serioasa incarcatura simbolic-ideologica. Urmind sa se imbarce pe nava fluviala “Erzherzog Albrecht” la Giurgiu, calatorul ajunge acolo transportat de la Bucuresti intr-o caruta pretentios etichetata “omnibus”. Filimon ironizeaza fara prea multa malitie numele pretentios al vehiculului, ca si ambitiile proprietarului. Orice vehicul uman, sugereaza el, s-ar cuveni sa-si limiteze aspiratiile “la un numar de persoane mai compatibil cu dimensiunea carutei”. Dincolo de nivelurile etico-sociale e limpede din tot pasajul ca Filimon se teme de nivelare si masificare, ca isi dezvaluie discret o dorinta de dispersare individualista si de distantare animata de respectul pentru identitatile particulare, ca pune sub semnul intrebarii utopismul tiranic al verbalitatilor imprumutate sau impuse care duc la violentarea realitatilor. Intr-un alt capitol spre sfirsitul volumului, Filimon descrie o intimplatoare intilnire cu noul rege al Greciei, originar dintr-o dinastie bavareza; de altfel intilnirea are loc intr-o localitate balneara din sudul Bavariei. Calatorul e de-a dreptul entuziast vazind uniforma de tip balcanic in care e invesmintat monarhul, asupra careia se opreste in oarecare detaliu. Acest pasaj proclama posibilitatea unei fuziuni organice intre identitatea locala si valorile globale ale modernitatii, o integrare in comunitatea planetara incipienta (fireste eurocentrica inca la acea ora) si o marginalitate sau alternitate care vrea sa-si pastreze demnitatea proprie. De altfel mai toti autorii de literatura de calatorie ai vremii, de la Codru-Dragusanu pina la Kogalniceanu chiar (!) ne ofera exemple la fel de convingatoare.

Iata acum si o comparatie intre fratii Iordache si Dinicu Golescu. Cel dintii e un conservator traditionalist, pe nedrept uitat astazi si socotit un simplu culegator de proverbe si texte populare, desi un excelent cap politic precum pomenitul Aurel C. Popovici distingea inca acum 100 de ani o anume structura si un anume rost in culegerile invatatului latifundiar: el vedea in selectia si organizarea lor o intreaga doctrina conservatoare, potrivnica innoirilor. Spre deosebire de el, Dinicu lansat intr-o lunga calatorie europeana nu se abtine de fel sa critice sever starile de lucruri din principatul sau de bastina. El nu dispera insa nicidecum. Dinicu Golescu crede ferm in capacitatea romanilor de a se moderniza in forme proprii. Dovada sa concludenta o reprezinta situatia din Banat asupra careia se opreste in trecerea sa prin aceasta provincie. Vede acolo entuziast (cum relateaza intr-un memorabil pasaj) ostasi romani in uniforme moderne si cu o atitudine moderna, emblema a unui viitor posibil. Fara sa ma intind prea tare as pomeni totusi impresiile unui Dumitru Ralet despre Constantinopol. Fascinat, el ne zugraveste un oras modern construit din elemente locale, o combinatie intre inovatie si traditie pe care o aplauda calduros si, implicit, o recomanda cititorului poate pentru tara proprie. In fine Eliade-Radulescu, cel din a doua faza a carierei sale este de-a dreptul citat ca autoritate in documente de inspiratie junimista.

Stim ca in perioada ascensiunii si apogeului miscarii marii scriitori si ginditori romani au gravitat in jurul Junimii. Asa ar fi Eminescu si Caragiale pe care nu i-as numi junimisti integrali; mai curind ar merita acest nume Slavici si Creanga. Duiliu Zamfirescu si mai ales Alexandru Odobescu, fara sa se alature cercului, graviteaza in jurul sau. Cu un amestec de audacitate si de timidita nesiguranta as sopti ca exista interesante paralele intre liberalul de dreapta Ion Ghica si conservatorii de stinga de la Iasi.

Ulterior? Avem studiul atit de temeinic si de inteligent al lui Lovinescu, definitiv in liniile sale principale. Cel mult am spune ca nu merge destul de departe, in masura in care in buna parte scriitorii cei mai de seama interbelici de pilda ar putea fi etichetati drept “post-junimisti” de la Ionel Teodoreanu si Cezar Petrescu la Blaga si Pillat, in fond E. Lovinescu insusi. Calistrat Hogas este un “post-junimist” in toata puterea cuvintului, iar de Ion Pillat ce sa mai spunem, era situat in chiar inima liberalismului, dar configuratiile sale poetice sunt inrudite in deaproape cu junimismul. Chiar si privind mai tirziu (nu vreau sa ma exprim asupra celor activi inca, adica postmodernisti, optzecisti si altii inca) putem afirma energic ca cercul de la Sibiu, apoi asa numitii “tirgovisteni” sunt etape ulterioare ale junimismului in cultura intelectuala romana, nu mai putin decit un Mihai Sora sau pina la urma un Alexandru Paleologu, cu toate zig-zagurile sale.

Ca o nota in treacat sa pomenim ca in anume masura, paralele sociopolitice si ideologice cu junimismul gasim dincolo de Carpati, de la Andrei Saguna, Alexandru Mocioni sau Gheorghe Pop de Basesti pina la Iuliu Maniu si Alexandru Vaida. Este, fireste, o simpla apropiere pe lungime de unda, iar nu o influenta reciproca, in pofida originilor regionale ale unui Maiorescu sau Slavici.

Intre timp, tocmai succesul politic al conservatorilor care preiau in buna masura conducerea statului intre 1890 si 1915, duce si la declinul lor. Specificitatea tinde sa se piarda; tendintele centrifugale cistiga teren. Take Ionescu, om extrem de talentat, dar fara multa substanta, cu greu mai poate fi numit conservator, Nicu Filipescu este mai curind un nationalist pasionat, Marghiloman este un pragmatic elegant, virsta inaintata a grupului initial de la Iasi isi spune cuvintul. Cei care, dupa 1918, se mai numesc conservatori sunt grupuri diletante, efemere, uneori relativ radicale. Explicatiile obisnuite, si anume ca s-a introdus sufragiul universal si ca a disparut in fond clasa latifundiara pe care se sprijinea partidul respectiv, nu ne ofera decit raspunsuri partiale. In realitate tipul de clasa de mijloc anvisajat (scuzati barbarismul) de junimisti nu s-a constituit decit foarte partial, a luat nastere mai cu seama o clasa mijlocie clientelara si dependenta de preferintele autoritatilor. Tocmai acel “caracter” pe care punea atit accent P.P. Carp nu s-a materializat, nu a ajuns la putere. In schimb, polarizarea nationalism/stingism a luat proportii de la deceniu la deceniu, exacerbat tocmai de unificarea de la 1 dec. 1918. Baza electorala a unui conservatism contractual era realmente strimtata. Alaturi de aceste considerente perfect reale, apareau si altele, de natura socio-psihologica, ideologica si moral-politica in mod mai specific si mai ingust. Absenta unui juridic foarte clar independent si separat de societate si de executiv punea piedici legalitatii. (Desi se cuvine sa precizam ca in genere ramura judiciara functiona mai bine decit cele legislativa si executiva in Romania dinainte de 1940). Astfel incit se vedeau incurajate masurile arbitrare, care au marcat pina in ziua de azi imaginea Romaniei. Sa mai adaugam si elitismul social care tindea sa reduca miscarile intelectuale la simpla speculatie.

Am putea vorbi de un anume proces de dispersare junimista. Ecourile sale persista, dar cristalizarea se dovedeste a fi fost temporara numai. (Junimistii se dovedisera a fi fost mai semnificativi in opozitie, precum si prin ridicarea generala a tonului discursului politic in Romania, a nivelului general de cultura si de idei, in parlament, in guvernare, decit prin rezultate practice.) Se stie astfel din documente, mai ales memorialistice ale vremii ca o buna parte dintre cei cu inclinatii conservatoare, mai ales intelectuali, s-au alaturat Partidului Popular nou constituit sub conducerea maresalului Averescu. Acest partid insa (desi s-a bucurat de doua guvernari), care in fond se plasa in linia conservatismului de tip Disraeli din secolul 19 englez, nu s-a dovedit dovedit durabil. Ecouri interesante, care ar merita un studiu mai atent s-au inregistrat atit in partidul national-taranesc, cit si in cel liberal. Cam intre 1923 si 1930 liberalii au functionat aproximativ ca vechii conservatori. Iar in deceniul al patrulea al secolului trecut observam la national-taranisti, pe linga dimensiunea de centru-stinga dominanta (cu marile figuri de economisti pe care nu le mai insiruim) si tendinte de centru-dreapta, plus un anume “distributism”. Ultima mare figura a conservatismului romanesc, Constantin Argetoianu, pe cit de stralucitor, pe atit de cinic si de inveninat, a fost nevoit sa zig-zagheze neincetat intre grupari care uneori i se potriveau, alteori nu. Alti intelectuali conservatori de valoare au plutit incert si insular fara a se alatura definitiv vreunei factiuni politice; cam la fel s-a intimplat cu post-junimistii Radulescu-Motru, Simion Mehedinti, Pompiliu Eliade, P.P. Negulescu sau C. Garoflid, desigur si pe altii. Am putea indrazni si butada ca ultimul act conservator din Romania a fost cel de la 23 august 1944: efectuat de Casa Regala, de protipendada monarhista, de virfurile armatei si de forte traditionaliste, 23 august seamana cu incercarea germana de la 20 iulie 1944 (cu numai o luna inainte asadar), insa a fost un act reusit, iar nu unul esuat, cum a fost in Germania. Spun aceasta indiferent de consecintele ulterioare, evitabile sau inevitabile.

Intr-un cuvint, Junimea este bine inscrisa in istoria locala (o spunea inca Ibraileanu, acum mai bine de 100 de ani!) dar bine inscrisa si in cea international. Eu spun indraznet ca este relevanta si azi, pentru Romania, pentru dilemele lumii a treia, pentru viitor chiar.

(1) Vezi “Convorbiri literare” 4/2010, pp.10-21 (de unde sunt desprinse idei si pasaje ale textului prezent) cum si ibid. decembrie 2011
(2) V. Nemoianu. The Triumph of Imperfection.The Silver Age of Sociocultural Moderationin Europe 1815-1848 (Columbia SC: University of South Carolina Press, 2006) si mai specific V. Nemoianu. Postmodernismul si identitatile culturale. (Iasi: Editura Universitatii 2013), pp. 63-99 trad. L. Cutitaru. (ed. Orig. engl. 2010)
(3) Vezi Z. Ornea Junimea si junimismul (1966; Bucharest: Minerva, 1975), iar inaintea acestuia seria fundamentala de lucrari dedicate de Eugen Lovinescu intregului grup junimist, printre care evidentiem Istoria civilizatiei romane moderne (Bucharest: Ancora, 1921-1924), 3 vols. Titu Maiorescu si posteritatea lui critica Craiova: 1943-1943, precum si T. Maiorescu si contemporanii lui (Craiova: Casa Scoalelor, 1943-1944), 2 vols. Studiul mai vechi al lui Benedict Kanner, La societe litteraire „Junimea” (Paris, 1906) este util si astazi inca, desi din pacate putin cunoscut si, pe cite stiu, netradus.Printre lucrarile de istorie ce par sa confirme punctele de vedere exprimate mai sus as numara Keith Hitchins, Rumania 1866-1947 (Oxford: Clarendon Press, 1994), alaturi de lucrarea ce o precede, The Romanians 1774-1866 (Oxford: Clarendon Press, 1996), precum si Vlad Georgescu, The Romanians. A History (Columbus: Ohio State University Press, 1991; Rom ed. 1984) .Printre lucrarile ce se ocupa de P.P. Carp ramine fundamentala C. C. Gane, P.P. Carp si locul sau in istoria politica a Tarii (Bucharest, 1936-1937), 2 vols. Fireste despre bibliografia critica despre Maiorescu este deosebit de abundenta, desi se concentreaza mai curind pe ideologia sa literara. O lista foarte incompleta ar include studiile lui N. Manolescu (1973), E. Todoran (1977), S. Ghita(1974), O. Cotrus (1983), D. Filimon (1974) si alti citiva. Dispunem in prezent de o editie cuprinzatoare in cinci volume a discursurilor parlamentare ale lui Maiorescu si de o editie selectiva ale discursurilor parlamentare ale lui P.P. Carp. In ce priveste tipul de conservatism “anglosaxon” pe care l-am examinat in eseul de mai sus pot recomanda Ed. Jerry Z. Muller, Conservatism. An anthology of Social and Political Thought from David Hume to the Present (Princeton, N.J.: Princeton University Press, 1997); Adrian-Paul Iliescu, Conservatorismul anglo-saxon (Bucharest: All, 1994); Ian Gilmour, Inside Right. Conservatism, Policies , and the People (London and New York: Quartet, 1978); William R. Harbour, The Foundations of Conservative Thought. An Anglo-American Tradition in Perspective (Notre Dame and London: Notre Dame University Press, 1982); ed. Hans-Gerd Schumann, Konservatismus (1974; Athenaum, 1984); Manuel Fraga Iribarne, El pensamiento conservador espanol (Barcelona: Planeta, 1981), ed. Gerd-Klaus Kaltenbrunner, Rekonstruktion des Konservatismus (Bern und Stuttgart, Haupt: 1978). Ion Bulei, Conservatori si conservatism in Romania. (Bucuresti:Editura Enciclopedica, 2000). Ioan Stanomir. Spiritul conservator de la Barbu Catargiu la Nicolae Iorga (Bucuresti:Curtea Veche, 2008). Si ibid. Constiinta conservatoare. (Bucuresti: Nemira, 2005). As adauga aici eseuri de Mihaly Szegedy-Maszak si Christopher Nyiri pentru tematica maghiara si ceha.

.

Un comentariu

  1. Adrian Mureșan adrian muresan says:

    Un text excelent despre junimism! Felicitari!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *