Junimea introduce spiritul critic și științific, de inspirație „occidentală”, în spațiul intelectual atât de precar al Principatelor din acea vreme. Fragil, însă în ebuliție constructivă. Sunt anii marilor reforme ambițioase și ai cursei pentru recuperarea timpului pierdut. Ceasul modernizării nu are răbdare. Din 1863 și timp de mai multe decenii, Junimea va tempera avântul modernizator prin denunțarea „formelor”, va crea epoca de aur a literelor românești, va polemiza aprig cu adversarii, va face și desface cariere și, nu în ultimul rând, va face și politică.
Junimismul are meritul de a fi coagulat sistematic ideile ce circulau în mediile conservatoare şi de a fi construit osatura lor doctrinală. Aceasta este formulată în articolul lui Titu Maiorescu, „În contra direcţiei de astăzi în cultura română” publicat în 1868 Convorbiri literare. Junimiștii critică „minciuna” ce caracterizează toate „formele” de viaţă publică. Ei sunt convinși că „minciuna” şi abuzurile provin din adaptarea prea rapidă a sistemului constituţional occidental, cu totul nepotrivit fondului autohton. Să nu uităm, junimismul este o ideologie explicit polemică, un rechizitoriu al liberalismului postpaşoptist. Înţelegerea evoluţionistă a mersului societăţii şi a progresului social, promovarea istorismului organic specific romantismului filosofic german şi critica căii revoluţionare în schimbarea socială, în favoarea promovării unei viziuni asupra statului ca organism natural, sunt convingerile ei intime. Prin acestea, junimiştii – așa cum i-a analizat Zigu Ornea și, mai recent, Ioan Stanomir – sunt tributari şcolii istorice germane a dreptului, o reacţie împotriva iluminismului francez, care consideră dreptul nu ca o expresie a drepturilor naturale ale omului, ci a specificităţilor fiecărui popor, determinate de procesul organic al evoluţiei sale istorice.
Eroarea fundamentală a modernizării româneşti – este convingerea junimismului – trebuie căutată în desconsiderarea ritmului dezvoltării normale şi, în egală măsură, în anularea principiului esenţial al legii evoluţiei, după care orice progres trebuie făcut de jos în sus . Rezultatul este că „formele dinafară” sunt „pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr”, scrie Maiorescu. Şi avertizează că „cu o cultură falsă nu poate trăi un popor”, iar dacă stăruieşte pe această cale, „în lupta între civilizaţia adevărată şi între o naţiune rezistentă, se nimiceşte naţiunea, dar niciodată adevărul”. Maiorescu este alarmat că tradiţiile legislative și constituționale româneşti sunt nesocotite. Viitorul parlamentar şi ministru îşi dezvoltă aceste idei și într-o broşură polemică, „Contra Şcoalei Bărnuţiu”, publicată în acelaşi an, 1868. În spiritul evoluţionismului organic şi având convingerea că orice adevărată schimbare trebuie să vină „de jos”, Maiorescu descrie apăsat direcţia din care trebuie demarată modernizarea. Punctul de plecare trebuie să fie educarea poporului român prin şcoli care să-i dea „lumina şi independenţa de caracter a adevăratului cetăţean”. Doar după această etapă, „forma juridică […] va veni de la sine şi va fi acomodată stării […] de cultură” a poporului. El refuză direcţia opusă, a inducerii unor comportamente prin reglementări administrative şi prin constituţii, întrucât „de când e lumea nu s-a regenerat nici un popor prin legi şi prin guverne, ci legile şi guvernele au fost numai expresia lăturalnică, rezultatul extern al culturii interioare a unui popor”. Altminteri se răstoarnă „ordinea naturală” a unei societăţi, se introduce „spiritul centralizării şi patronagiului guvernamental”, se ia „cetăţeanului încrederea în sine însuşi, acel preţios self-government, care el singur plăteşte mai mult decât toate codificările publice şi private şi care este unica bază solidă a adevăratei democraţii”. Aceasta este înțeleasă ca guvernare a lucrurilor publice de către cei mulţi, însă suficient de pregătiţi pentru a fi capabili să se auto-gestioneze, și ca un corolar al principiului „de jos în sus”. Termenul self-government este preferat democraţiei. Pe aceasta din urmă mediile conservatoare o consideră mult prea compromisă de experienţele iacobine şi revoluţionare, în vreme ce „roșii” (sau foștii pașoptiști) o înțeleg ca guvernare directă a poporului și ca opusul despotismului. În baza acestui raţionament, nu este de mirare că Maiorescu consideră că constituţia de la 1866 este nepotrivită întrucât în România nu există un veritabil tiers état luminat, există doar moşierimea şi ţărănimea. Forma constituţională nu corespunde structurii sociale înapoiate. „Singura clasă reală la noi, scrie Maiorescu în 1868, este ţăranul român”, needucat încă pentru practicile pe care i le cere constituţia. Junimiștii și conservatorii subordonează libertatea şi egalitatea politică a indivizilor „culturii morale a poporului”. Aceste valori sunt transformate în „principiul echitabil” şi în dreptate, ce trebuie să izvorască organic din ţesutul social şi cultural autohton, în vreme ce liberalii radicali apără o filosofie socială revoluţionară şi constructivistă „de sus în jos”.
Se cuvine totuși să introducem un bemol la acest rechizitoriu al liberalismului postpaşoptist. Posteritatea îl citește cel mai adesea prin lentilele junimismului. Maiorescu este cel care consacră vulgata privind revoluția „roșie” idealistă și voluntaristă inspirată din modelul francez și lectura în bloc a ideologiei pașoptiste. Să nu uităm, textul lui Maiorescu, o construcție filosofico-culturală și ideologică, are și o puternică dimensiune polemică: el acuză pervertirea regimului de după 1866 de către radicalii munteni, autorii agitațiilor antidinastice, adică de foștii pașoptiști a căror gândire și metodă politică sunt reduse de junimist la formule destul de simplificatoare.
Există numeroase elemente de continuitate între (post)pașoptiști și gândirea junimistă. După 1866, revendicările cele mai liberale ale „roșilor” sunt făcute în baza dreptului istoric și a tradițiilor vechi autohtone. O parte din opțiunile lor constituționale și instituționale (mai ales domnia pământeană și legislativul unicameral) și xenofobia lor sunt apărate prin mânuirea confuziei dintre dreptul natural și dreptul istoric. Ambele orientări se află sub influența școlii istorice germane a dreptului și a lui Herder (pe care Brătianu sau Rosetti îl descoperă prin scrierile istoricului francez Jules Michelet) și sunt atașate de libertatea de conștiință. Țăranul ca expresie-esență a românității și mistica unități naționale a poporului-etnie român, veșnic amenințat de străini, sunt alte două teme comune atât gândirii postpașoptiste și „democrate”, cât și conservatorismului și junimismului. Pașoptiștii, cu toate inconsecvențele gândirii lor, au recunoscut ei înșiși limitele proiectelor lor ambițioase și au integrat în reflecția lor teze evoluționiste proprii Junimii.
Junimismul îşi domoleşte treptat intransigenţa doctrinală, va cere consolidarea formelor şi nu le va mai respinge în totalitate. Dacă în faimosul său articol din 1868, Maiorescu ironizează puternic constituţia, într-o însemnare din jurnal din aprilie 1870, de exemplu, el reflectează asupra rolului ei educativ – „o şcoală de exerciţiu pentru popor”, ea îngăduie „poporului devenit mai matur să se înalţe prin propriile sale puteri”.
Cu toate contradicțiile sale, junimismul – ca stare de spirit și ca ideologie – a contribuit în mod indiscutabil la modernizarea instituțiilor românești. Iar societatea nu a fost numai un grup de teoreticieni și de literați. Așa cum a arătat Sorin Alexandrescu, ea a fost și un grup de presiune disciplinat cu o strategie specifică și coerentă, ce a acționat politic și cultural pentru a-și impune deopotrivă ideile și membri în funcții oficiale. Junimea avea și o ierarhie internă strictă de sub-grupuri, în care diferențierea socială acționa din plin. Strategia ei era de a transforma cunoștințele (de preferință cunoștințe validate prin diplome) dobândite în universitățile occidentale (mai ales la Berlin și la Viena) într-o sursă de putere și de legitimitate. Fiecare membru al societății contribuia în felul său la formularea ideologiei grupului, în măsura în care scrierile individuale (cu precădere textele cu rol programatic) pot fi privite ca manifestări ale viziunii colective a grupului.
Această rețea instituționalizată avea și o strategie de relații publice, am putea spune, ce completează politica ei „de cadre”. Prelecțiunile au creat faima societății, prin care idei științifice sau autori occidentali erau prezentați publicului (restrâns) de elită din Iași de către junimiștii întorși de la studii. Foarte repede aceste prelecțiuni au devenit oportunități pentru a legitima și a da respectabilitate celor care erau invitați să-și prezinte creațiile, mai ales în domeniul literaturii și al esteticii. Primirea favorabilă a acestor creații de către șefii Junimii deschidea automat ușile pentru o carieră de succes și pentru ascensiunea socială. Să nu uităm, la Junimea se intra doar în urma invitației făcute de Titu Maiorescu, Vasile Pogor, P.P. Carp sau Theodor Rosetti, aceștia deținând și diferite funcții publice. O dată acceptat, noului membru i se distribuia un rol specific în interiorul grupului. Este interesant faptul că judecata și autoritatea lui Maiorescu nu au fost niciodată puse la îndoială.
E adevărat, parcursul lui Creangă, cel pe care Călinescu îl descrie magistral în psihologia lui de țăran fudul, este ceva mai atipic în cadrul Junimii, însă ilustrează, totuși, acest modus operandi al grupului. Creangă își datorează și el cariera de institutor și recunoașterea literară Junimii. Mai precis, lui Maiorescu, al cărui elev fusese, care-l reprimise în învățământ, care îl încurajează să publice abecedare, manuale și metode explicative pentru predare în școlile elementare, care îi publică snoavele în Convorbiri literare.
Și care îl ajută și când vine vorba de fiul lui, Constantin, un fiu risipitor (la propriu!), aspirant la o carieră militară și ale cărui greșeli de ortografie tatăl nu mai prididește să le corecteze. Așa se face că scriitorul își părăsește de mai multe ori bojdeuca și merge la București să ceară înțelegere pentru acest fiu și sprijin pentru cariera sa, sau o face doar prin scrisori. De fiecare dată Maiorescu îi sare în ajutor, iar recunoștința scriitorului ia forma celei mai adânci smerenii, așa cum scrie Călinescu. Că doar așa se procedează cu boierii când e să le ceri ceva.
