Întreg secolul al XVIII-lea este preocupat de liberul-arbitru. Dacă Dumnezeu este inexistent (sau pur şi simplu absent, retras din afaceri, deus otiosus), pe ce se vor bizui oamenii când vor lua decizii importante care-i privesc, ca indivizi izolaţi sau ca membri ai societăţii? Nu riscă societăţile zise deiste (efectiv a-tee) să se descompună total, să genereze o umanitate egoistă, preocupată doar de realizarea maximă a plăcerii? În ce condiţii mai pot societăţile să funcţioneze fără un Dumnezeu care să cenzureze sever pornirile hedoniste? Este în joc soarta lumii noi, ieşite de sub tutela Bisericii, dar şi a noilor mişcări de idei care ar putea fi puse la stâlpul infamiei, condamnate pentru imoralitatea pe care o promovează. Noii savanţi şi filozofi sunt somaţi să răspundă: cum poate omul singur, care nu mai depinde de Dumnezeu, să ia decizii nondistructive, cu alte cuvinte să rămână un constructor?
Ion Vianu,
Frumuseţea va mântui lumea şi alte eseuri
Polirom, Iaşi, 2015
David Hume (1711-1776), iluminist, filosof empiric, sceptic, este unul dintre cei care au gândit problema liberului-arbitru pe baze raţionale. Pentru Hume, ar fi inexact să deducem că actul voluntar este în acelaşi timp şi liber. Legislatorii, teologii şi moraliştii s-au străduit să producă motive suplimentare pentru a îndemna oamenii să fie virtuoşi. Dar aceste construcţii nu sunt solide. De aceea Hume crede că singură cultivarea „aptitudinilor naturale“ duce pe om la decizii bune. Ce este bun? Bun este ceea ce este util, crede Hume. De aceea omul se va simţi îndemnat să aleagă perseverenţa, răbdarea, activitatea, vigilenţa, constanţa, şi nu contrariul acestor calităţi morale.
Întrucât omul trăieşte în societate, utilul se extinde şi la ce este, în mod nemijlocit, agreabil celorlalţi, de exemplu, buna dispoziţie sau o conversaţie agreabilă. Hume este „compatibilist“, crede că determinismul propus de ştiinţele naturii în mişcarea lor de desprindere de teologie nu suprimă liberul-arbitru.
