Mihai Zamfir şi arta istoriei literare. O revenire.

Prin a doua ediţie,revizuită şi adăugită, din a sa “ Scurtă istorie. Panoramă alternativă a literaturii române, “ ( Cartea Românească/Polirom, 2012), Mihai Zamfir completează un demers care s-a plasat, de la debutul său,sub semnul erudiţiei şi graţiei intelectuale. Masivă şi încărcată de ipoteze fecunde de lectură, cartea lui Mihai Zamfir este , în egală măsură, o răsturnare a prejudecăţii curente potrivit căreia analiza de istorie literară ar fi plictisitoare, sobră şi descurajantă. Dimpotrivă. Ceea ce oferă Mihai Zamfir este perspectiva ce refuză comoditatea de gândire ,transformând istoria literaturii române într-o suită de eseuri strălucitoare. Critic calofil şi stilistician, Mihai Zamfir este exponentul contemporan cel mai însemnat al unei linii de reflecţie ce urcă până la Tudor Vianu şi “Arta prozatorilor români”.
Citită după lectura prime ediţii, varianta îmbogăţită a “ Scurtei istorii “ surprinde prin temeritatea cu care Mihai Zamfir ocupă un teritoriu de sensibilitate absent anterior. Masiv şi polemic, capitolul de deschidere dedicat “ literaturii române vechi” este un tur de forţă destinat să revendice, în numele “ literarităţii”, un segment examinat , preponderent, din unghiul de vedere al producţiei culturale şi al istoriei intelectuale.
Relectura lui Mihai Zamfir nu este una singulară, iar referirea la suita de contribuţii semnate de Eugen Negrici este obligatorie. În locul ficţiunii ideologice ce mizează pe protocronism şi pe delir patriotic, Mihai Zamfir plasează trei embleme asociabile cu inventarea literaturii la noi-Dosoftei, Dimitrie Cantemir şi Ioan Budai- Deleanu. Trei autori, trei epoci, trei destine, trei capodopere ( “ Psaltirea”, “ Istoria ieroglifică, “ Ţiganiada”) şi un numitor comun reductibil la destinul biografic şi la posteritatea operelor însele. Exilul pare să fie condiţia care le defineşte existenţa. În Polonia sau în Rusia, în ipostaza de prelat desţărat, de prinţ fugar sau de funcţionar imperial în Galiţia , parcursul celor trei este traumatic, iar creaţiile lor nu contribuie decât în foarte mică măsură la modelarea identităţii literaturii pe care o inventează, fiecare în maniera sa.
O dată cu Dosoftei, cu Cantemir şi cu Budai -Deleanu, în pofida izolării lor şi a absenţei oricărei tradiţii ulterioare care se să revendice de la textele lor, literatura română, în curs de a se zămisli, optează pentru romanitate şi Occident, ca modele tutelare. Naşterea literaturii la noi, pare a sugera Mihai Zamfir, este inseparabilă de abandonarea unei matrici orientale şi slavonizante. “ Ex occidente lux ! ”, cum exclama E. Lovinescu, in “ Istoria civilizaţiei române moderne”.
Departe de a fi o cameră încărcată de obiecte inatractive şi vetuste, acest început al literaturii devine, pentru Mihai Zamfir,pretextul de a formula judecăţi memorabile. Dincolo de oglinda barocă a epopeii comice a “ Ţiganiadei”, se află nivelul de reflecţie identitară evitat de comentatori din pudoare “ patriotică”. Textul lui Budai- Deleanu devine, ca la Montesquieu în “ Scrisorile persane”, ocazia de a medita la diformitatea morală a propriei naţiuni. Pesimismul lui Budai- Deleanu aşează în faţa oglinzii comunitatea din rândurile căreia s-a ivit. În intriga burlescă se ghiceşte, încifrat, portretul în mişcare al românilor, prea puţin iertător cu viciile lor. Ignorat şi solitar, geniul lui Budai- Deleanu se hrăneşte din solul fecund al iluminismului.
Extinzând cronologic domeniul acoperit de “ Scurta istorie”, Mihai Zamfir ilustrează posibilităţile de expresie şi de analiză ale metodei sale critice. Provocatoare şi seducătoare, istoria literară se încarcă de un potenţial polifonic de fascinaţie intelectuală.