Toma din Aquino recunoaşte că omul este determinat în cele mai multe din acţiunile sale de factorii lumeşti şi, ca atare, nu este întru totul liber. Omul devine liber numai în momentul în care alege „Binele“. În această constrângere existenţială se manifestă libertatea omului. Pentru filozoful scolastic care este Toma, „Binele“ este însuşi Dumnezeu. Consecinţa este subtilă: Răul nu este alegere; răul este a te lăsa pradă vieţii pământeşti; o adevărată alegere este doar opţiunea pentru Bine. De la Toma, în teologie şi filozofie, liberul-arbitru a însemnat alegerea Binelui.
Ion Vianu,
Frumuseţea va mântui lumea şi alte eseuri
Polirom, Iaşi, 2015
Oare predestinarea nu împinge la fatalism şi dezarmare morală? Pentru ce să lupţi, de vreme ce mântuirea nu îţi este asigurată? – aşa ar fi din punct de vedere logic; din punct de vedere psihologic, predestinarea nu-l demobilizează pe credincios, dacă Dumnezeu face în aşa fel încât o viaţă plină de pietate şi de acte edificatoare să-l caracterizeze pe cel predestinat mântuirii (dar nu numai pe el). Pe de altă parte, cum a arătat M ax Weber în Etica protestantă şi spiritul capitalismului, succesul în viaţă, de pildă, dobândirea unei averi, înseamnă că Dumnezeu te iubeşte. Omul trebuie să facă proba că este iubit de Dumnezeu. Credinţa în predestinare nu acţionează ca o frână, ci ca un stimul în adoptarea virtuţilor morale, creştine şi laice.
Era filozofilor
În măsura în care Biserica este marea controloare a moralei, iar fără o organizare morală societatea nu funcţionează, liberul-arbitru apare ca o preocupare a teologiei practice, spre îndrumarea credinciosului în viaţa lui sufletească, dar şi în viaţa lumească. Ceea ce s-a numit în secolul al XVII-lea în Occident „Criza Conştiinţei Europene“ (P. Hazard) implică criza ideii religioase, ascensiunea raţionalismului, încrederea în ştiinţă. Discuţia, cu puţin timp înainte foarte aprinsă, între adepţii teologiei Graţiei şi cei a Alegerii Binelui devine obsoletă. Ateismul este, din considerente politico-poliţieneşti, impracticabil sau primejdios de afirmat, cenzurat sever. Dar deismul, adică afirmarea existenţei unui Creator conceput ca „Mare Arhitect al Universului“ (cum îl numesc francmasonii) sau „Ceasornicar «al Universului»“ (Voltaire), face parte din ideologia vremii.
