Ion Vianu, Frumuseţea va mântui lumea şi alte eseuri (2)

Religiile sunt puternice moderatoare ale plăcerii anarhice. Ele acţionează în doi poli: al spaimei şi al răspunderii.

Se poate deosebi o linie evolutivă: cele mai vechi religii se bazează pe spaimă, pe temerea de mânia zeiască. Pe măsură ce omul se complexifică, Zeul cere omului să colaboreze la opera creaţiei. Omul este mai eficace dacă se simte responsabil decât dacă ascultă de frică. Domeniul spaimei regresează în detrimentul celui al responsabilităţii personale, al asumării liberului-arbitru. Zeul vechi este uranic (ceresc), mânios, zeu al trăsnetului, Iahve temut. Dragostea faţă de El nu poate fi deosebită de teama pe care o inspiră. Dimpotrivă, doctrina Mântuirii oferă o soluţie opusă: Dumnezeu, făcut om, s-a jertfit pentru omenire; stă în puterea fiecărui individ să se mântuiască; el, insul, este liber să aleagă.

Ion Vianu,
Frumuseţea va mântui lumea şi alte eseuri
Polirom, Iaşi, 2015

Ajuns în acest punct, teologul amator se vede confruntat cu o evidenţă: există oameni exemplari cu destine nenorocite. Este posibil ca nenorocirea să-i atingă pe cei merituoşi şi în viaţa viitoare? Răspunderea Divinităţii este întreagă. De aici vine nevoia unei „teodicee“, adică a unei pledoarii în favoarea lui Dumnezeu, a acţiunii Sale în raport cu Omul. Dacă Dumnezeu e atotputernic şi bun, pentru ce nu se mântuiesc toţi oamenii? Problema şi-au pus-o teologii, de la Augustin încoace… şi au enunţat teoria Predestinării: Dumnezeu, în atotputernicia Sa, decide cine se va mântui şi cine nu. Criteriile elecţiunii noi, oamenii, nu le putem înţelege, nici nu trebuie să le înţelegem. Alţi teologi s-au opus acestui fatalism şi au optat pentru credinţa că orice om este eligibil pentru mântuire.

frumusetea

Nici unii, nici alţii nu au negat că trebuie să obţinem, prin fapte bune şi credinţă, un acces la mântuire (dar ceea ce este insuficient pentru unii nu este şi pentru alţii, căci Dumnezeu nu-i va iubi cu necesitate pe cei buni). Astfel, de la Augustin la Martin Luther şi de la acesta la Calvin şi jansenişti, teoria predestinării, a „Graţiei divine“, a predominat.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *