Saraab.
Cuvânt pe care-l regăsim în limbile arabă, persană, urdu. Cu semnificația de bază „miraj”. „Efect optic, observat uneori pe ocean, dar mai frecvent în deșert, datorită reflexiei totale a luminii pe interfața dintre două straturi de aer, încălzite în mod diferit.”(https://www.urdupoint.com/dictionary/urdu-to-english/saraab-meaning-in-english/61275.html). Fata Morgana, mai exact.
Sinonime: Iluzie, fantezie, halucinație, fantasmă etc. (Idem).
În literatura arabă, persană, urdu este folosit desori ca metaforă pentru deșertăciune/efemeritatea dorințelor lumești. (Vezi Sinan Pașa -„Vanity in the earthly abode is akin to being deceived by the glitter of a mirage.”, https://kureansiklopedi.com/en/detay/serap-dictionary).
Acum și titlul celei mai recente cărți a lui Cristian Fulaș, ultima din trilogia începută cu 15 ani în urmă cu Fâșii de rușine, continuată cu După plâns și iată, încheiată cu Saraab.
Îmi lipsește a doua carte din trilogie, atât fizic, cât și din lectură și mărturisesc că sunt ușor frustrată de faptul că nu pot privi întreaga serie ca pe un întreg. M-am gândit la un moment dat să aștept s-o achiziționez, s-o citesc și să vorbesc la sfârșit despre întreaga trilogie. Dar n-am mai rezistat.
Citisem Fâșii de rușine după Ioșca și Specii, două dintre cărțile lui Cristian Fulaș care mie mi se par cu adevărat remarcabile. Scrise într-un ritm alert, mai aproape de stilul clasic, fiecare transmițând o anumită emoție, de un fel sau altul, ceea ce m-a făcut să mă „îndrăgostesc” iremediabil de narațiunile lui Cristian Fulaș și să rămân fidelă pentru totdeauna stilului său dulce-amărui, în care drama autentică se împletește iscusit cu ironia, uneori mușcătoare până la sarcasm, ascuțită ca o lamă de oțel, aproape atingând cinismul în Specii.
Nu-mi amintesc dacă am citit Fâșii de rușine înainte de biografia romanțată a lui Celan – care m-a cucerit la fel ca celelalte două romane despre care vorbesc mai sus – sau după. Cert este că Fâșii de rușine m-a contrariat. Nu pentru că n-ar fi fost bine scrisă. Deși roman de debut, stilul lui Cristian Fulaș, încă la distanță de ceea ce se vede acum în cartea care închide trilogia, este impecabil. De altfel, volumul a și primit, pe foarte bună dreptate, premiul Observator cultural pentru debut. Doar că ne introduce într-o lume care, mie cel puțin, îmi era complet străină. O lume cu care cei mai mulți dintre noi cel mai probabil nu ne intersectăm nici măcar accidental. O lume despre care doar am auzit vag și pe care o ocolim cu mare atenție. Lumea dependenței de droguri și alcool. Acolo unde realitatea se deșiră, pierzându-și contururile și transformându-se în incoerență. Lumea mică și întunecată a unor marginali de care nimeni nu se ocupă, cu care nici multe dintre sufletele miloase, dispuse să facă acte de caritate, nu-și bat capul prea tare. Pentru că se lovesc de ființe percepute de mulți ani ca niște eșecuri ale societății și ale propriei persoane. Mai mult decât niște ratați. Undeva pe cea mai de jos treaptă a societății. Rușinea ei. Fâșiile ei de rușine.
Cartea descrie într-un mod mai degrabă coerent o lume care se prăbușește în incoerență. Din toate cărțile lui Cristian Fulaș, la care îmi este greu să fac o ierarhie, pentru că le iubesc aproape în mod egal pe toate, aceasta era poate singura căreia i-aș fi găsit un loc în ierarhie, ceva mai jos decât celelalte. Acum, după ce am citit Saraab, simt că am nedreptățit-o și că ar fi cazul s-o recitesc. După cum ar fi cazul să citesc și al doilea volum al trilogiei, După plâns. Peste care sar aici. Pentru a ajunge la ultimul.
Saraab. Termenul cu parfum oriental care desemnează mirajul. Înșelăciunea. Iluzia viselor noastre. Și, gândindu-ne la subiectul primelor două volume din această serie a dependenței, ne-am putea gândi că scriitorul vorbește doar despre atracția înșelătoare a opiaceelor aici. Numai că sentimentul meu, după ce am terminat de citit cartea, e că nu e numai despre asta. Ci despre faptul că amăgire sunt și succesele noastre, în egală măsură cu eșecurile. Că ne mințim continuu căutând acel ceva care se îndepărtează cu fiecare pas pe care-l facem către el. Fata Morgana. Discrepanța dintre lumea reală și lumea pe care o construim în capul nostru. Inclusiv cu cuvinte. Cărțile. Aceste instrumente revelatoare și amăgitoare în același timp. Cu care căutăm adevărul, dar care desenează la rândul lor imagini în care ne forțăm să ne așezăm.
De ce scriem? Și spune Cristian Fulaș și eu rezonez cu fiecare cuvânt al lui, pentru că asta simt și eu atunci când scriu:
„În literatură, dacă lucrul ăsta chiar există – și am nenumărate motive să mă îndoiesc de existența lui –, caut adevărul. Nu binele, nu frumosul, nici măcar strălucirea de o clipă a unei fraze lustruite până la perfecțiune, frază care și ea în timp se mătuiește și‑și pierde nu doar sensul, ci adevărul. Despre mine. Dacă altceva nu pot face – și strădaniile mele de peste un deceniu mă fac să cred că așa cum lumea nu are scop, nici literatura nu are –, încerc să aflu cine sunt. Din masa infernală a cuvintelor așezate pe coli, eu încerc să aflu cine sunt.”
Dar aflăm cine suntem? Putem să facem asta cu ajutorul cuvintelor? Ce altceva suntem în afara cuvintelor? Putem exista cu adevărat dincolo de ele? Dincolo de mirajul lor? Iar autorul concluzionează la sfârșitul unui paragraf: „ceea ce nu poate fi numit nu există”. Concluzia este scrisă cu majuscule, ca orice adevăr revelator care te lovește în plex:
„Dar poate nu despre asta e vorba. Poate că poliedrul despre care cu atâta convingere vorbesc altă dată devine o sferă a cuvintelor care ne reflectă pe toți din marginea universului. Sunt sigur că fizica are dreptate și suntem proiecții ale cuvintelor, suntem cu toții vagi umbre ale gramaticii și bibliotecile noastre sunt părți neînțelese ale acestei rețele care ne face să fim, ne proiectează în lume ca și cum am fi reali, dar odată anulate cuvintele dispărem și noi. Poate că întregul teoriilor din fizică, ele însele compuse din cuvinte, aici converge: într‑o infrarealitate care ne generează într‑un caleidoscop infinit de proiecții ale cuvintelor și iată, e foarte ușor să spunem:
CE NU POATE FI NUMIT NU EXISTĂ[…]”
Mai mult decât o carte despre dependență, mie Saraab mi se pare o carte despre căutare. Despre căutarea unor noțiuni de care Cristian Fulaș, un scriitor care evită formulele edulcorate, se ferește, dar care există și ne definesc și ele, într-o măsură destul de asemănătoare cu a celorlalte. Vorbesc despre lumină, iubire, izbăvire (sau mântuire, dacă vreți). Despre cuvintele care pot trasa granițele acelui teritoriu pe care-l numim acasă. Pentru că așa am văzut eu acest volum de încheiere a unei trilogii despre o suferință care te destructurează. Compus din două părți.
Una în care suferința apare în toată insuportabilitatea ei nudă. O parte care reflectă aproape fidel incoerența acestui tip de durere, cu o tehnică ce mie mi-a amintit de Krasznahorkai și Joyce, scriitori prezenți de altfel printre rânduri, în carte și iubiți în mod evident de autor. Fraze rupte, deșirate, punctuație absentă. Pagini întregi transformate într-un urlet. Un nesfârșit urlet agonizant. Dacă ar fi să le atașez o imagine acestor pagini le-aș atașa-o pe cea a tabloului lui Munch.
Și o a doua parte pe care eu personal am văzut-o ca pe o declarație de dragoste. Pentru că între Ecleziast și Scrisoarea către Corinteni, balanța înclină către Pavel, iar dragostea iese biruitoare. Singura care poate să țină piept deșertăciunii.
Saraab. Iluzia care ne atrage-n capcană. Și adevărul pe care sperăm să-l descoperim dincolo de ea. O carte despre care eu cred că este cea mai bună pe această temă, scrisă în limba română. Într-un stil aparte, care amintește de scriitorii de care vorbeam mai sus, un postmodernism cu o frazare care ne scoate din confortul a tot ce știam până acum, fără să obosească însă cititorul. Într-o voce pe care eu o consider singulară în peisajul literar românesc. Vocea lui Cristian Fulaș.
