„Caligrafia” mesajelor electronice

Nu cred că generaţia de astăzi mai învaţă la şcoală caligrafie la fel ca cei din generaţiile anterioare. Exerciţiile se făceau pe caiete liniate special şi munca de scriere „caligrafică” nu era uşoară, trebuia nu numai multă răbdare, dar şi un anumit fel de peniţe, care să diferenţieze liniile: cele ascendente să fie subţirele, cele descendente să fie mai groase!

Caligrafia şi scrisul de mână oglindesc acel „ceva”, pe care marii caligrafi ai timpurilor ni l-au transmis prin operele lăsate de ei. Scriitorul turc Omar Pamuk – laureat al premiului Nobel în 2006 – a descris superb, în romanul „Mă numesc Roşu” munca miniaturiştilor şi a caligrafilor de pe vremea când tiparul încă nu exista.

Revenind la şcoală, astăzi sunt valorificate alte competenţe ale elevilor, viteza vieţii fiind mult mai mare. Progresele tehnologiei în ultimii 50 de ani au permis unui singur om să facă ceea ce în trecut făceau mai mulţi. Eu am prins, la serviciu, perioada în care scriam rapoartele ştiinţifice fie de mâna, fie chiar la computer, dar o secretară mi le „formata” şi întotdeauna -fără excepţie- trebuia să corectez o mulţime de greşeli. Am fost fericită când am avut acces la programele de computer care permiteau formatarea rapoartelor ştiinţifice.

Din motive practice şi în virtutea obişnuinţei de a scrie la computer, am început să scriu şi scrisorile la fel, pentru că era mi se părea mai simplu.

Se pare că organul principal al omului, creierul, se poate adapta la schimbări chiar fundamentale. Recuperările pe care creierul le poate face sunt uluitoare şi, dacă o funcţie a lui e diminuată din cauza unei leziuni pe creier, acea funcţie poate fi preluată de o altă regiune a creierului.

Mă întrebam, acum câţiva ani, dacă nu cumva tocmai acest fel de „recuperare” s-a petrecut şi în cazul modului în care eu îmi citeam emailurile. Înainte, când primeam scrisori, cum mă obişnuiesem deja să „aud” tonul comunicării în scris, asociam şi grafica expeditorului cu „imaginea” lui. Nu două scrisuri erau la fel, deci nu existau persoane identice, nici în  realitate, dar nici în relaţia afectivă cu mine.

Şi, deodată, când prin folosirea computerului scrisurile, indiferent de provenienţă, s-au „uniformizat”, toate „caligrafiile” au devenit identice.  Primeam emailuri de la diverse persoane, dar toate aveau acelaşi format. Şi totuşi,  printr-un miracol, poate pentru că funcţia creierului de a deosebi „caligrafiile” în funcţie de persoană a trecut de la zona „vizuală” la cea -să zicem- emoţională, am început, încetul cu încetul să văd „caligrafii” diferite chiar şi în emailuri. Nu exagerez. Mi-aduc aminte că am corespondat multă vreme cu un prieten, noi „ajutam” puţin computerul intercalând cu text colorat răspunsurile fiecăruia printre rândurile celuilalt. Era un fel simplificat, dar real, de caligrafie: câteva semne grafice ca „italic”, „bold” sau de culoare nu schimbau prea mult, dar această particularitate se traducea, în percepţia mea, în acelaşi răspuns afectiv pe care l-aş fi avut dacă mi s-ar fi scris de mâna.

Sigur, scrierea cu tocul sau pixul, este, aşa cum spun toţi, o „prelungire” a mâinii. Dar şi scrisul la computer e tot o prelungire, chiar a ambelor mâini! Am cântat ani de zile la pian şi pentru mine, atingerea tastelor nu e un simplu „mecanism”, ci e muzică, e suflu, e candoare, e tot o legătură corporală cu scrisul, ca şi cel „caligrafic”…

Oricum, atunci când primesc un mesaj electronic, aud „vocea” celui care mi l-a trimis, îi simt participarea, am reacţia emoţională pe care aş avea-o şi în faţa unui bileţel scris de mâna. Pe cei care „regretă” scrisul de mâna i-aş îndemna să aibă răbdare, pentru că, încetul cu încetul, vor vedea şi în scrisul electronic acea „caligrafie” -oglindă sufletească-  pe care fiecare dintre noi o caută în rândurile primite de la un prieten. Pentru că, poate şi tinerii care-şi trimit scurte misive pe telefoanele celulare, de genul: „Vb dsr, te iub” (vorbim diseara, te iubesc) reacţionează emoţional la fel ca îndrăgostiţii care, pe vremuri, primeau o misivă frumos caligrafiată, în versuri…