Scrisul e puntea către „fereastră”

Mărturisesc, cu un sentiment acut de vinovăţie, că scrisul de mână e cumva secundar. Mare parte a procesului de scris se petrece cu ajutorul tastelor, iar la scrisul de mână recurg atunci când fişez, mă documentez. Am nevoie de şantier de lucru, iar atunci laptopul pare a nu fi îndeajuns. Foaia de hârtie, creionul ascuţit întotdeauna, e de neînlocuit.
Ştiu însă cum a început scrisul, iar asta e amintirea aia importantă, învăluită într-un soi de magie pentru oricine se îndeletniceşte cu scrisul, definitorie. E o poveste pe care adeseori o spun şi îmi place să o repet tocmai pentru faptul că povestea în sine nu e doar despre mine, mai degrabă efectul ei, însă ea, aşa cum mi-a fost povestită, pare desprinsă dintr-un roman bun, cu imagini puternice, răscolitoare. Deşi e istorie. E o poveste care mi-a fost spusă, cred că aveam cinci sau şase ani, nu mergeam încă la şcoală, şi, adeseori, bunica şi mama îmi povesteau episoade din viaţa lor din care eu să învăţ ceva. Iar povestea care mi-a fost spusă atunci, şi pe care o vedeam cu ochii minţii, a fost atât de puternică pentru mine încât ţin minte că le-am spus că eu, cândva, voi scrie, despre cele povestite, despre orice, dar voi scrie. De ce am spus-o? Care a fost impulsul? Probabil fascinaţia pentru poveşti. Iar povestea lor era legată de plecarea lor din Moldova, în anii cumplitei foamete care a lovit în 46 sau 47. Atunci, oamenii îşi părăseau casele, se urcau în trenuri, părăseau Moldova unde se născuseră lăsând în urmă bruma de lucruri şi amintirile. (Peste ani, bunicul s-a întors cu intenţia de a încheia socotelile, iar casa veche bătrânească cu cerdac a găsit-o pur şi simplu devastată, nu mai avea ferestre, uşi). Copiii erau despărţiţi de părinţi, trimişi în orfelinate până ce părinţii se stabileau undeva şi o luau de la capăt. În trenul care îi ducea spre Oradea, bunica mea, care nu a avut puterea să se despartă de copiii ei, i-a ascuns sub bancheta din compartiment, iar ea, având fuste lungi, i-a acoperit camuflându-i astfel. Ei trebuiau doar să stea cuminţi, ascunşi de fustele ei. Povestea mi s-a părut fabuloasă atunci. Îmi imaginam bancheta din lemn înnegrit de vreme, geamurile, mirosul trenului, gările mici, felinarele de-a lungul căii ferate, zgomotul roţilor de tren. Am aşteptat cu nerăbdare să învăţ literele, scrisul, cu gândul de a scrie despre poveştile astea. Bucuria scrisului a fost precum dezlegarea unei fascinante taine, cheia de acces pentru dezlegarea misterului. Scrisul în caiete dictando, apoi în caiete cu foi albe fără linii sau în caietele cu hârtie bej murdar, reciclabil, în care mai distingeai urmele ziarelor probabil, câte o literă, o urmă de literă prinsă în foia de hârtie precum într-o capcană. Scrisorile pentru care întotdeauna cumpăram plicuri lungi şi întotdeauna scrise cu stiloul a cărui peniţă scria subţire, iar cerneala preferată era de culoare verde-vintage.Mi se părea că doar eu o descoperisem în librărie, era nebăgată în seamă pentru că toată lumea prefera albastrul-greu, oficial, din abundenţă pe rafturi. Verdele acela nu se căuta.Descoperirea maşinii de scris, zgomotul acela seducător. Computerul a resetat povestea. Şi acum întrebarea ta despre scrisul de mână activează un sentiment de vinovăţie, ca şi cum scrisul, acum, ar fi intermediat. Da, tastele au deformat scrisul care a devenit mai neglijent, neglijat. Îmi vine în minte acum tabloul lui Vermeer, ”Fată citind o scrisoare”, în faţa unei ferestre prin care intră lumina, legătura tainică surprinsă de pictor între fată şi scrisoarea pe care o citeşte şi pe care o trăieşte. Ce tainică legătură e între om şi scris?! O prelungire a fiecăruia, o punte între tine şi celălalt, între tine şi lume. Vibraţia asta încă se păstrează, cred, chiar dacă manualitatea e mai degrabă artificială dacă ne raportăm la romantismul scrisului cu condei, peniţă, stilou, creion. Pix-ul e prea trivial pentru o astfel de îndeletnicire, acum sau oricând. Scrisorile s-au pierdut, îmi e dor de ele, de emoţia stârnită atunci când le deschideam. Scrisorile au devenit e-mailuri care ajung sau pleacă de la tine aproape instant. Au ataşată şi emoţia. Să nu ne minţim că nu mai au emoţia. Cutia poţtală nu mai e în faţa casei pentru scrisori, în ea primeşti doar detestabilele facturi. Acum, avem inbox-ul acolo unde primeşti de toate, pe laptop, pe telefon, invazia e atât de aproape de tine. Nostalgia după scrisul de mână, după scrisori, rămâne. Poate pentru că face parte din copilăria scrisului personal, amintirile astea puternice despre scris, mirosul hârtiei, al cernelurilor, al cărţilor, într-un soi de intimitate care te defineşte ca persoană. Scrisul e un fel de victorie. Unii spun că e narcisism, alţii că e un soi e inadaptare/inadecvare cu lumea în care trăieşti. Pentru mine, scrisul e prelungirea, puntea către afară, fereastra.