*Recunosc, pînă la acest volum cu proze foarte scurte, nu citisem nici o carte de Antonio Lobo Antunes. E un fapt care poate conta, cel mult, şi ca o scurtă explicaţie despre condiţiile în care mi s-a întîmplat să am o lectură fascinantă. Nu citisem, aşadar, nimic de Lobo Antunesc deşi am mai mult volume ale scriitorului portughez în bibliotecă – cred că aproape toate cele apărute la Humanitas. Le-am ocolit pînă acum, nu ştiu de ce. După „Inima inimii”, voi ajunge la ele mult mai repede. Mi-am promis-o cu toată seriozitatea – asteptînd şi anticipînd noi lecturi de plăcere.
*Desigur, ştiam – într-un registru, să îi spun, informatic – jurnalistic – cine e Antonio Lobo Antunes. Ştiam că e socotit cel mai valoros scriitor portughez în viaţă, ştiam că, la bază, pregătirea sa este una medicală (şi că experienţa pe care a avut-o în scurta carieră de medic a amprentat puternic multe dintre cărţile sale). L-am tot văzut pe lista de laureaţi ai unor prestigioase premii – Premiul Ierusalim, de pildă. I-am citit numele, mai mulţi ani de-a rîndul, pe lista lungă a celor care ar putea lua Nobelul pentru literatură. I-am citit cîteva interviuri. Cu puţin timp în urmă a fost şi în România – am citit cîteva relatari de presă despre acest moment. E bun, e foarte bun – mi-au spus mai mulţi amici cînd numele său ajungea să fie invocat în conversaţiile noastre. Aşa cred şi eu acum – după ce am citit o carte distinctă de seria marilor (polifonicelor) sale romane, volumul despre care s-a spus că, în el, „defilează întreaga Portugalie”.
*În original, sînt, ne spune mijlocitorul briliant în limba română pentru volumul „Inima inimii”, cinci volume dense de cronici. De texte foarte scurte, 2-3-4 pagini de carte, care deschid noi perspective asupra literaturii scrise de Antonio Lobo Antunes. În româneşte, graţie traducerii lui Dinu Flămînd, avem un singur volum, cu o selecţie de peste 50 de asemenea texte – 54, dacă am numărat eu bine.
* Cum scrie Lobo Antunes? A povestit inclusiv la Cluj-Napoca, recentissim: “Este o activitate dezamăgitoare pentru că niciodată nu scrii o carte cum vrei. Eu nu încep cu un titlu, titlul vine pe parcurs. Metoda mea de a scrie este următoarea: mă aşez şi aştept să aud voci după care încep să scriu. Mâna mea este purtată de o voce. Am impresia că dacă nu scriu mă simt vinovat pentru că doar asta ştiu să fac. Dacă ştiam să dansez ca Fred Asteire eram un bun dansator, sau dacă ştiam să cânt ca Frank Sinatra eram cântăreţ”.
* Cum scrie în „Inima inimii” Lobo Antunes? Fără nici o rezervă: magic. Pur si simplu, magic! Iată, la începutul unei dintre cronicile de la jumătatea ediţiei în limba română, „Cronică în vreme de post”: „iar cînd dădeam o mînă de ajutor în timpul slujbei observam cum două sau trei bătrîne îmbrăcate în voaluri negre răspîndite prin adîncul bisericii îşi rumegau credinţa cu mandibule de o uluitoare elasticitate (îşi atingeau cu bărbia vîrful nasului) iar preotul, luînd cîte o rondelă cu vîrful degetelor, depunea împărtăşania pe limba lor cea interminabilă înspăimîntat că bătrînele ar fi putut să-l înghită şi pe Dumnezeu şi pe el dintr-un singur hap, iar apoi ele să dispară în bezna unei capele de pe margine unde urmau să-şi facă liniştite digestia intonând nişte Ave Maria, aşa cum se afundă şi crocodilii în albia fluviului cu gazela lor deja înghiţită”.
*Aşa e toată cartea, la această tensiune stilistică sînt scrise toate aceste cronici. E o rafinată demonstraţie de stil înalt, e o paradă de proză seducătoare, minunată, magică. O manieră regală de a povesti (i)realitatea. Aparent, lumile în care ne invită fiecare dintre aceste mici scrieri sînt initime sciitorului, sînt personale, sînt despre el. În sens larg, chiar aşa şi sînt: despre el, despre scriitor Antonio Lobo Antunes.Desigur, în registru faptic, nu sînt neapărat şi adevărate. Adevărul lor, prim şi ultim, este adevărul ficţiunii – un excurs prin care se decupează felii de realitate pentru a merge către lumea sensului.
*În foarte buna sa prefaţă, Dinu Flamând ne atrage atenţia, în chip cît se poate de legitim, asupra specificităţii frazei lui Lobo Antunes, o frază care impune un stil elevat, distinct, bogat. „dificultatea frazei extrem de elaborate pe care o migăleşte Lobo Antunes provine din multiplele ei restricţii secrete. Este o litotă cu inventive metamorfoze. Mesajul este bogat, dar întotdeauna clar, aglutinările de imagini creează muzica frazei şi reconstituie acea viaţă autentică a cuvintelor juste debarasate de literaturitatea festivă. Cititorul intră în empatie cu textul întrucît simte că „vraja” acestor scurte compoziţii e mai mult decît tehnică literară sau bogăţie de imagini: e un sacru meşteşug de a prinde esenţialul în cuvinte folosite de toată lumea, inteligibile şi aparţinînd unui registru semantic obişnuit, din care se ridică însă tandreţe, compasiunea, mirare şi exaltare, tristeţe şi melancolie, umor şi ironie, plus acel aer de familiaritate cu un univers în care cititorul se regăseşte pe sine, cu propria sa experienţă a lumii, renăscută însă prin lectura acestor texte”.
* O spun, din nou, cu entuziasmul cuiva care a descoperit ceva valoros şi foarte plăcut: Lobo Antunes este un imens scriitor. Iar „Inima inimii” e, probabil, şi o minunată carte mică din care încă nu s-au toate romanele mari cu putiinţă. Să le aşteptăm cu bucurie, cu încredere.
