Ioana Pârvulescu aparţine unei rare şi misterioase familii de autori din literatura română: comunitatea de spirite în care se înscrie este definită prin aliajul, unic, de graţie,melancolie şi precizie vizionară. În cazul Ioanei Pârvulescu, ca şi în cazul unor E. Lovinescu . G. Ibrăileanu sau G .Călinescu, vocaţia critică trăieşte […]
Privirea în care suntem uniţi trăieşte, letargic, în norul adăpostit de maşini îndepărtate: cuvintele pe care le invocăm se ivesc în ecranul de calculator asemeni unui vânt hrănit de nostalgia fericirii despre care am crezut că poate fi eternă. Şi este acest nor cel spre care tind privirile noastre, de […]
Privirea caută un timp ce este numai al ei, la fel cum frazele ce cresc în dimineţile scrisului îşi alcătuiesc, din rotire de pixeli, cadenţa lor de nostalgie: dicteul ce le convoacă este poarta ce se deschide, spre a lăsa să treacă spre noi umbre,culori şi miresme. Privirea lasă în […]
Şi ce vom mai putea fi noi, în clipa în care literatura ni se va închide, asemeni unui cer copleşit de norii de bazalt ai unei ierni impenetrabile şi ceţoase? Şi care va mai fi rostul acestor mâini care există doar spre a căuta mişcarea de taste ivită din adâncul […]
Un plural al privirii este cel pe care nostalgia şi dorul îl convoacă, cu cadenţa lor de pauze şi de fraze: prin ochii celor vii cei morţi scrutează cel din urmă cer pe care inimile lor îl mai pot presimţi, acela al literaturii în care toate cuvintele destinului lor se […]
Am învăţat să scriu, în aceşti ani din urmă, pe măsură ce am îngăduit privirii ce se trezea în mine să se despartă de lumea în care nu mă mai recunoşteam: cuvintele au capătat intensitate de lacrimă, iar literatura s-a arcuit peste noi, spre a deveni cerul ce se uneşte […]
Şi poate că nu putem scrie despre fericire decât din clipa în care am părăsit domeniul de certitudine al luminii: seninătatea care ni se păruse eternă a devenit, graţie îndepărtării, un peisaj sepia ce se topeşte în pasta nostalgiei. Căci exilul în care păşim, o dată cu dorul şi cu […]
De demult, atât de demult, din pragul de septembrie privirea se îndrepta spre vacanţele ce se topeau în amintire, ca nişte instantanee pierdute în albumul de fotografii al destinelor îndrăgostite. Căci septembrie, cel care deschide porţile toamnei, este puntea spre care ne îndreptăm, nostalgic, spre a ne putea pierde în […]
Visul este singura poartă pe care, intrând, putem zări ceva din majestatea unui tărâm care ne este interzis în starea de trezie şi de viaţă. Visul este singura poartă pe care, intrând, putem întrevedea acea lumină pe care o vom zări, o dată ce moartea ne va acorda liniştea din […]
În cele din urmă fiecare frază a literaturii se înscrie în zarea de imprecizie a morţii: cuvintele care se aştern pe ecranele tremurătoare sunt semnele ce se pierd în acest spaţiu de pauze şi de şoapte al absenţei despre care putem doar scrie, ca despre o presimţire a trecerii. Căci […]
