Este binecunoscută afirmația o imagine valorează cât o mie de cuvinte care e, de fapt, un proverb chinezesc. El pledează pentru capacitatea imensă a unei imagini de a influența privitorul.
Desigur, un european ar spune că, în limba chineză, o mie de cuvinte cer un mare efort și pentru scris, dar și pentru citit și, în plus, sensul poate fi greu de interpretat, cuvintele din limba chineză având de multe ori, pentru un european, mai multe sensuri.
Proverbul a fost tradus în multe limbi și, odată cu apariția telefoanelor cu care oricine poate fotografia ușor și repede, semnificația proverbului a luat un sens care astăzi nu mai corespunde realității. Ar trebui zeci de fotografii pentru a ilustra ceva descris în numai câteva cuvinte.
Documentarea pe Google mi-a semnalat apariția unei cărți intitulate Răzvan spune (Ed. Tandem Media) de un autor care semnează Răzvan și care susține că „acest val de visual story telling s-a umplut la refuz cu aceleași imagini. S-a format deja un standard de fotografii care, pentru că e concurență mare, începe să fie dus la extreme”.
Desigur, o imagine este indispensabilă în stabilirea unor adevăruri juridice, politice sau orice de altă natură, acolo unde se dorește aflarea adevărului. Ea oferă de asemenea – ca și înregistrările video – posibilitatea de a urmări evenimentele de departe. Dar, în afara artelor vizuale, unde admiratorii zăbovesc în fața imaginilor, marea masă le preferă pentru ușurința și rapiditatea receptării.
Dacă ar fi să ne oprim și să analizăm cauzele care au condus la această concluzie, îmbrățișată deja de prea mulți, gândul ne-ar duce la graba cu care încercăm să traversăm evenimentele. Suntem grăbiți, iar fuga permanentă prin viață ne aduce aminte de prețioasa însușire numită răbdare. Goethe afirmă: „Ai făcut mult dacă te-ai obişnuit cu răbdarea”, iar Catho cel Bătrân (234-139 î.e.n) ne învață „Răbdarea este cea mai mare virtute”. Era virtute cu secole în urmă, iar acum, în secolul noii tehnologii care avansează cu viteze amețitoare, valoarea ei se amplifică.
Fiind inevitabil legată de timp, răbdarea s-a schimbat de-a lungul vremii? În plus, ne putem întreba dacă nerăbdarea nu este, de multe ori, o calitate. Beethoven se enerva pe o întârziere de câteva minute a bucătăresei, în stare să arunce farfuriile de pe masă. Ba chiar odată a şi concediat-o pentru o asemenea întârziere, dar a doua zi a reangajat-o, nu s-a descurcat fără ea. În schimb, acelaşi nerăbdător şi impulsiv Beethoven îşi lua tacticos, în fiecare dimineaţă, punga cu boabe de cafea şi-şi număra – cu meticulozitate- exact 60 de boabe – nu mai mult, nu mai puţin – pentru prepararea cafelei. Şi tot el, ca toţi artiştii în timpul actului de creaţie, avea răbdarea cizelării fiecărei măsuri din muzica pe care o scria.
Răbdarea îl însoţeşte pe omul angrenat în ceva care-i place, când timpul trece fără să fie observat. Aceeaşi persoană care îşi pierde cumpătul în anumite situaţii, devine uimitor de calm în altele, ca şi cum timpul, în funcţie de preocupările persoanei, s-ar derula cu viteze diferite.
La Fontaine afirmă: „Răbdarea şi timpul fac mai mult decât tăria sau pasiunea”. Fabulistul plasează răbdarea la egalitate cu timpul. Dar, dacă timpul nu poate fi controlat de om, ar rezulta oare că nici răbdarea n-ar putea fi?
Marc Aureliu ne dezvăluie şi un alt înţeles al răbdării: cel de înţelegere, de acceptare: „Oamenii sunt aici pe pământ spre binele semenilor lor. Deci, ori învaţă-i, ori rabdă-i!”
Nerăbdarea e uneori asociată cu munca: nu numai pasiunea, dar şi graba de a dărui omenirii creaţiile lor i-au făcut pe marii artişti să muncească pe brânci. Aşa se explică şi cuvintele lui Kafka: „Sunt două păcate esenţiale din care toate celelalte păcate se nasc: nerăbdarea şi lenea”. Lenea, în concepţia lui Kafka, apare aici ca opus al răbdării, adică al muncii.
Oamenii au avut dintotdeauna probleme cu răbdarea sau cu aşteptatul şi, din dorinţa de a le evita, au inventat tehnologiile legate de viteza de transport şi comunicare. Buba principală este, aşadar, aşteptatul. Caragiale ne-o serveşte direct: „Ai puţintică răbdare!”
Celor grăbiți, limba română le oferă expresii plastice care includ cuvântul răbdare. Dacă la întrebarea „Ce mâncăm azi?” răspunsul este „Răbdări prăjite”, asta înseamnă că nu va fi nimic de mâncare. Iar dacă cineva ne spune „Îţi trebuie răbdare şi tutun”, vom înţelege că avem mult de aşteptat! Doar în dragoste, când un minut de așteptare devine o eternitate, nerăbdarea nu se va schimba niciodată. Îndrăgostiții de azi, în ciuda mesajelor instantanee de pe telefoanele mobile, sunt tot atât de nerăbdători precum au fost Romeo și Julieta cu câteva secole în urmă.
Așadar, să renunțăm la imagini? Nici gând! Să acceptăm că ele valorează cât o mie de cuvinte? Iubitorul de literatură poate că îl va întreba cititorul de azi: credeți că o singură imagine ar putea valora cât cele aproape o mie de cuvinte ale textului prezent?”
Notă: articolul a fost publicat în formă inițială în revista irlandeză de limba română Itaca 1/2024.