Există un timp al fericirii şi există un timp al nostalgiei: între dimineaţa ce se iveşte, năvalnic, şi amurgul ce creşte din marea de toamnă se află timpul paginilor în care am ales să ne scufundăm, spre a uita de lucirea aspră a durerii şi a despărţirii.
Şi vocea acestui timp este chiar vocea ta, cea care, pornind din adânc, intră în nopţile noastre, spre a colora cerul pe care doar ochii ce au trecut dincolo de moarte îl mai pot contempla: un glas ce nu mai are vârstă, de vreme ce în modulaţiile sale se simt inflexiunile unei voci ce traversează anotimpurile cu firescul de graţie al unui nor simbolist.
Şi lumina acestui timp este acea lumină care se coboară, împăcată şi înseninată, peste cei ce aşteaptă, peste cei ce iubesc, peste cei ce nu pot uita, peste cei ce nu se pot consola: o lumină în care intră pasta amurgului şi limpezimea de nori a nopţii, o lumină ce alungă soarele jubilaţiei oarbe şi convoacă, timid, un astru al discreţiei şi al surâsului timid.
Şi în acest timp al nostalgiei suntem suspendaţi, ca înaintea unei a doua naşteri-o naştere ce nu mai aşteaptă un corp muritor şi terestru, căci aspiră doar la ţesătura părelnică a crepusculului, o naştere ce se desparte de trecere,căci nu mai cuprinde aşteptarea morţii, o naştere ce lasă în urmă lacrimile, căci primeşte, întreagă, ofranda iubirii ce se hrăneşte din promisiunea comuniunii de val.
Dimcolo de graniţele ce îi stăpânesc pe oamenii amnezici ai zilei, am durat, în acest ţinut îngăduit de noapte, la margine de dimineţi, o casă în care locuim cu toţii, cei care suntem şi cei care am murit, ca un singur şir de umbre ce se confundă cu alunecarea zilei către amurg: o respiraţie ce desfide moartea ne uneşte, iar paşii celor de demult răsună alături de noi.
Şi nu mai este nimic în mine care să nu fie al tău: inima unită şi-a găsit, în cele din urmă, cadenţa pe care am căutat-o, în viaţă fiind. Şi nu mai este nimic în acest chip care să nu se fi unit cu chipul tău : fotografia iubirii materne creşte în noi, ca un rod al toamnei agonice. Şi nu mai este nimic în aceste zile ale mele care să nu vină din zilele tale ce au fost :moartea şi viaţa se întrevăd, fugar, ca un desen pe fereastra de ger a copilăriei.
Nedespărţiţi, suntem înscrişi în rama unui timp care a abolit curgerea. Amintirile revin spre noi, convocate de gestul mâinilor tale, în vreme ce mâinile mele lucrează, cuminţi, spre a urma dicteul vocii tale. Moartea este înscrisă în noi, la fel ca şi dragostea. Dincolo de durere, am descoperit muzica anilor pe care i-am străbătut, cu paşi de fum. Aşteptând toamna, mereu şi mereu, aşteptăm stingerea şi îmbrăţişarea cea din urmă: elegia noastră îşi atinge pragul ei lichid, eliberată spre cer.
Superb! Felicitări!