Nepoțica mea de zece ani are o nouă pasiune: backing-ul, ceea ce înseamnă că-i place să facă prăjituri. Și, cum știe de la tatăl ei – fiul meu – că eu am multe rețete bune și ușoare, sunt solicitată să i le furnizez. Ca atare, una din preocupările mele este să transform recomandările aproxomative ale rețetele românești în exactitudinea cerută de cele americane.
Limba engleză nu are diminutive, iar rețetele americane nu au nici pe departe maleabilitatea celor românești. Măsurile cu lingurița, ceșcuța sau păhărelul nu merg la americani, lor le trebuie termeni preciși.
După o muncă serioasă de reevaluare a măsurilor, am dedus că o ceșcuță corespunde cu 1/2 cup, 1 cup fiind 250 ml. Lingurița e tea spoon (lingură de ceai), lingura de supă e table spoon. La ouă nu există nicio îndoială la număr, dar trebuie specificat dacă e vorba de ouă mici, mijlocii sau mari, adică cele care se găsesc în comerț.
O prietenă mi-a dat o rețetă de prăjitură cu fructe, desigur în termeni românești: ouă, pahar de ulei, pahar de zahăr, 6-7 linguri de făină până ce compoziția devine ca o smântână grosă, un vârf de cuțit de sare, puțină vanilie. Am făcut-o cu caise, a ieșit superb. Fiu-meu, care a văzut poza, mi-a cerut să îi ajut pe el și pe fiica lui prin Facetime- convorbire pe celular cu imagine – să facă aceeași prăjitură, dar cu piersici.
Zis și făcut, le-am tradus rețeta când a fost vorba de cantități. dar la compoziția ca o smântână groasă m-am împotmolit. Ei nu consumă smântână. Cu ce să compar ca ei să înțeleagă? Cu „smoothie” – un amestec de fructe sfărâmate? Sau cu o înghețată topită? N-am găsit termen de comparație. La vanilie, a fost simplu, aveau lichid concentrat, au pus un pic, la sare le-am arătat cum să ia între degete și să presare, după care am mers numai pe cantități.
Au instalat ei imensul robot, au spart ouăle, au pus cantitățile de ulei, zahăr – traduse de mine în cups -, pentru care au măsură și,când am ajuns la făină, au început ei să adauge și, după 7 linguri, compoziția pe care mi-au arătat-o era moale de tot. Au tot adăugat ei, au ajuns la 15 linguri, tot moale. Măi, ce să fie? Până la urmă, fiu-meu, care știa cam cum trebuia să fie compoziția de când fusese cu mine la bucătărie și lingea castroanele, a hotărât să pună făină cât trebuie ca să ajungă mai groasă. Cred că au pus vreo 20 de linguri.
N-am înțeles neconcordanța asta, deci i-am rugat, la sfârșit, să-mi arate lingura lor. Era tot o linguriță, un pic mai largă, dar plată, de plastic, ca cea cu care hrănești un bebeluș.
După ce s-a ajuns la acest stadiu, a început tăiatul piersicilor. Erau niște pieresici mari cât un măr. Le-am zis să le taie în felioare, s-au executat. Au turnat aluatul în tavă, au pus felioarele deasupra, frumos aliniate și au băgat tava la cuptor. A trebuit să le spun temperatura și durata exactă. Noțiunile de coacere la foc potrivit și până se rumenește nu e acceptată. Am aproximat, spunându-le că fiecare cuptor e altfel.
Am întrerupt convorbirea pe timpul coacerii, sperând ca fiul meu să se descurce. După vreo 45 de minute, m-au sunat, mi-au arătat prăjitura în tavă, era perfectă. Au tăiat-o și fiu-meu a pus câteva bucăți imediat la frigider, ca să se răcească, s-o poată gusta.
Rezultatul: fiu-meu era încântat, nu înceta s-o laude și să se minuneze ce simplu a fost și ce bine a ieșit. Fiica lui cea mare, care a participat la operație, a spus că era bună, dar că fructele erau cam moi. Sora ei mai mică a scos toate fructele și a consumat numai aluatul, care i-a plăcut la nebunie.
A doua zi, fiul meu mi-a povestit că la barbeque-ul avut cu o seară înainte la ei acasă au servit ca desert prăjitura și că musafirii au lichidat-o în doi timpi și trei mișcări, lăudând cu entuziasm talentele fiului meu și ale fiicei lui. Mă întreb dacă fiu-meu, la cererea lor, le-a dat și rețeta și, dacă da, cum le-o fi explicat-o.
Desene de Adelaida Mateescu
