Wendy Rose
Truganinny
„Truganinny, ultima supraviețuitoare dintre tasmanieni, văzuse trupul împăiat și expus al soțului ei, și ultima ei dorință a fost să fie îngropată în pustietate sau aruncată în mare, ca trupul ei să nu îndure aceleași umilințe. Cu toate acestea, când a murit a fost împăiată și expusă pentru mai bine de optzeci de ani.”
Paul Coe, activist aborigen australian, 1972
Va trebui
să vii mai aproape
fiindcă din limba asta
a rămas foarte puțin
și ceea ce spun
este important.
Eu sunt
ultima.
Eu, care-am lăsat râuri
de ceață albă să se scurgă din sfârcurile mele
eu, cea care am văzut atât de multe
fiice moarte
gurile lor goale şi rotunde
respirația lor oprită
ochii lor goliți de viață.
Ia-mi mâna
negru în negru
ca lutul galben
topindu-se încet
în iarba de aur
a pământului
și eu, cufundându-mă
înapoi în Vis.
Nu pleca
căci aș rosti,
aș cânta
un alt cântec.
Cântecul tău.
Mă vor lua.
iată-i că vin deja;
chiar dacă încă respir
ei mă așteaptă
să termin de murit.
Nouă, celor bătrâni,
ne ia
așa de mult.
Te rog
du-mi trupul neînsuflețit
acolo de unde începe noaptea,
în marele deșert negru
unde s-a născut Visarea.
Așază-mă sub
poalele unui munte
sau în marea îndepărtată,
pune-mă undeva
unde nu vor putea
să mă găsească.
Wendy Rose, născută Bronwen Elizabeth Edwards, în 1949 la Oakland, California, este o scriitoare nativă americană (Hopi/Miwok), antropolog, editor, artist, cercetător. A urmat cursurile colegiului Contra Costa și ale Universității California la Berkeley. După completarea cursurilor doctorale, Rose a predat la diverse universități americane, inclusiv la Universitatea Berkeley, California și Fresno City College. „Lost Copper” (1980) a fost nominalizat pentru premiul Pulizer, tema centrală a acestui volum de versuri fiind explorarea sentimentelor de marginalizare și încercările poetei de a se integra în comunitatea nativă americană.
Wendy Rose
Truganinny
“Truganinny, the last of the Tasmanians, had seen the stuffed and mounted body of her husband and it was her dying wish that she be buried in the outback or at sea for she did not wish her body to be subjected to the same indignities. Upon her death she was nevertheless stuffed and mounted and put on display for over eighty years.”
Paul Coe, Australian Aborigine Activist, 1972
You will need
to come closer
for little is left
of this tongue
and what I am saying
is important.
I am
the last one.
I whose nipples
Wept white mist
and saw so many
dead daughters
their mouths empty and round
their breathing stopped
their eyes gone gray.
Take my hand
black into black
as yellow clay
is a slow melt
to grass gold
of earth
and I am melting
back to the Dream.
Do not leave
for I would speak,
I would sing
another song.
Your song.
They will take me.
Already they come;
even as I breath
they are waiting for me
to finish my dying.
We old ones
take such
a long time.
Please
take my body
to the source of night,
to the great black desert
where Dreaming was born.
Put me under
the bulk of a mountain
or in the distant sea,
put me where
they will not
find me.
