TRANSATLANTIC – Wendy Rose, Truganinny

 

Wendy Rose

Truganinny

 

„Truganinny, ultima supraviețuitoare dintre tasmanieni, văzuse trupul împăiat și expus al soțului ei, și ultima ei dorință a fost să fie îngropată în pustietate sau aruncată în mare, ca trupul ei să nu îndure aceleași umilințe.  Cu toate acestea, când a murit a fost împăiată și expusă  pentru mai bine de optzeci de ani.”

Paul Coe, activist aborigen australian, 1972

 

Va trebui

să vii mai aproape

fiindcă din limba asta

a rămas foarte puțin

și ceea ce spun

este important.

 

Eu sunt

ultima.

 

Eu,  care-am lăsat râuri

de ceață albă să se scurgă din sfârcurile mele

eu, cea care am văzut atât de multe

fiice moarte

gurile lor goale şi rotunde

respirația lor oprită

ochii lor goliți de viață.

 

Ia-mi mâna

negru în negru

ca lutul galben

topindu-se încet

în iarba de aur

a pământului

 

și eu,  cufundându-mă

înapoi în Vis.

 

Nu pleca

căci aș rosti,

aș cânta

un alt cântec.

 

Cântecul tău.

 

Mă vor lua.

iată-i că vin deja;

chiar dacă încă respir

ei mă așteaptă

să termin de murit.

 

Nouă, celor bătrâni,

ne ia

așa de mult.

 

Te rog

du-mi trupul neînsuflețit

acolo de unde începe noaptea,

în marele deșert negru

unde s-a născut Visarea.

Așază-mă sub

poalele unui munte

sau în marea îndepărtată,

pune-mă undeva

unde nu vor putea

să mă găsească.

Wendy Rose, născută Bronwen Elizabeth Edwards, în 1949 la  Oakland, California, este o scriitoare nativă americană din grupul Hopi/Miwok, antropolog, editor, artist, cercetător.  A urmat cursurile colegiului Contra Costa și ale Universității California la Berkeley. După completarea cursurilor doctorale, Rose a predat la diverse universități americane, inclusiv la Universitatea Berkeley, California și Fresno City College.  „Lost Copper” (1980) a fost nominalizat pentru premiul Pulizer, tema centrală a acestui volum de versuri fiind explorarea sentimentelor de marginalizare și încercările poetei de a se integra în comunitatea nativă americană.

 

 

Wendy Rose

Truganinny

 

“Truganinny, the last of the Tasmanians, had seen the stuffed and mounted body of her husband and it was her dying wish that she be buried in the outback or at sea for she did not wish her body to be subjected to the same indignities.  Upon her death she was nevertheless stuffed and mounted and put on display for over eighty years.”

Paul Coe, Australian Aborigine Activist, 1972

 

 

You will need

to come closer

for little is left

of this tongue

and what I am saying

is important.

 

I am

the last one.

 

I whose nipples

Wept white mist

and saw so many

dead daughters

their mouths empty and round

their breathing stopped

their eyes gone gray.

 

Take my hand

black into black

as yellow clay

is a slow melt

to grass gold

of earth

 

and I am melting

back to the Dream.

 

Do not leave

for I would speak,

I would sing

another song.

 

Your song.

 

They will take me.

Already they come;

even as I breath

they are waiting for me

to finish my dying.

 

We old ones

take such

a long time.

 

Please

take my body

to the source of night,

to the great black desert

where Dreaming was born.

Put me under

the bulk of a mountain

or in the distant sea,

put me where

they will not

find me.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *