Cehov sau cuvintele care se pierd în tăcere

Revelaţia teatrului lui Cehov este revelaţia cuvântului care se pierde în tăcere. Dincolo de replici, dincolo de personaje, dincolo de înşelătorul realism al pieselor sale se află acel nivel al indicibilului ce nu mai poate fi redus la logica dramaturgiei tradiţionale. Fără emfază, fără fervoare revoluţionară, fără exclamaţii profetice Cehov dezvăluie cititorului şi spectatorului său un vast domeniu al nuanţei, al timpului şi al muzicii.

Mirarea ostilă întâmpinând punerea în scenă a “Pescăruşului” era cât se poate de firească. Prima dintre capodoperele lui Cehov se înfăţişează ca o tăgăduire, programatică, a tot ceea ce teatrul epocii sale înseamnă ca set de certitudini. Textul este saturat de un sentiment al neliniştii şi al melancoliei. Simbolul cucereşte spaţiul scenei, iar ordinea bulevardieră şi verosimilitatea plată sunt alungate de acest straniu vânt al presimţirii.

O dată cu “Pescăruşul” poetica cehoviană se conturează, paradoxală şi delicată. Intriga clasică se pierde în această materie a trecerii şi a despărţirii. Cruzimea se află în vecinătatea bufoneriei, iar sinuciderea se petrece în decorul pedestru al unei camere dincolo de a cărei uşă jocul de cărţi se desfăşoară, netulburat.

Polifonia cehoviană redă tragicului contemporan simplitatea sa poematică. Incomunicabilitatea domină textul, ca şi cum dialogul nu ar fi decât o suită de replici care nu se pot întâlni. Simplitatea unidimensională este înlocuită de complexitatea ratării şi a privirii în oglindă. Căutările din “Pescăruşul” eşuează în mediocritate şi în moarte. Visul teatral al Ninei se încheie pe scenele murdare de provincie. Proza lui Trigorin curge perfectă şi rece, ca un joc al scriitorului profesionist ce nu cunoaşte geniul. Cariera lui Treplev, cel care visează la teatru; altei lumi, ajunge la capăt în casa dezolată , înconjurată de parcul pustiit.

Această intensitate tragică creşte în “Unchiul Vania” spre a deveni un insuportabil exerciţiu de contemplare al eşecului existenţial. Scenele din viaţa de la ţară sunt scene din infernul mediocru în care este exilat Vania însuşi. În acest infern viitorul se confundă cu teribila curgere de zile : cum se poate trăi atuni când nimic nu pare a mai lumina un cer al iernii eterne?

Stoicismul înfricoşător al finalului din “Unchiul Vania” înseamnă acceptarea acestei sentinţe ce trebuie dusă la capăt. Pentru cei care nu mai pot iubi, pentru cei care nu mai pot spera doar moartea este eliberarea din acest domeniu claustrofob al neputinţei. Cât despre Astrov, în doctorul pasionat de păduri Cehov imaginează unul dintre acele personaje ce cultivă ratarea introspectivă ca pe un stil existenţial. Nimeni nu poate să se salveze din acest cerc de fier al vieţii ce nu mai are sens. Conacul lui Cehov este o scenă pe care joacă sonata spectrelor.

“Trei surori” este glossa în marginea aşteptării care nu se va împlini niciodată. Oraşul de provincie cehovian, cu ale sale licee şi cazărmi, respiră în ritmul unei speranţe mereu amânate. Luciditatea lui Cehov pătrunde in intimitatea tragică a ratării: pentru Andrei, fratele din casa celor trei surori, căsătoria visată este o reprezentaţia mediocră şi vulgară, în vreme ce cariera de profesor moscovit devine o sordidă viaţă de birocrat meschin.

În “ Trei surori”, ca în atâtea dintre textele lui Cehov, viitorul este invocat cu evlavie, parcă spre a domoli durerea prezentului. Mediocritatea este suspendată în clipele în care un elan poetic pare a-i însufleţi. O anume nobleţe înlăcrimată şi rănită a visării locuieşte spaţiul din ” Trei surori”. Nimic nu se poate împlini cu adevărat, însă himera generaţiilor care vor veni bântuie textul. Rostirea lui Verşinin desenează, obsesiv, acest tablou în care se adună energia unor destine risipite.

Dar tot în “ Trei surori” absurdul şi abisul se înfăţişează cu întreaga lor cruzime devoratoare. Cebutîkin este un avatar al lui Astrov, dar din care a dispărut nobleţea idealului. Medicul care a a uitat medicina şi se consolează cu propria sa ignoranţă priveşte în adâncul în care nu se mai află nimic. O mişcare de automate. O mişcare din care sensul e alungat. Revelaţiile lui Cebutîkin anunţă un alt veac. Privirea lui Cehov este una profetică.

Ceea ce triumfă este agresivitatea vulgară. Casa surorilor se preshimbă, treptat, în casa Nataliei Ivanovna. Muzica delicată a nostalgiei este înlocuită de vocea spartă a obrăzniciei ce învinge. Imaginea cea din urmă a piesei lui Cehov este ruina domeniului părintesc: ofiţerii au plecat, Moscova este atât de departe, copacii de pe alei sunt tăiaţi.

Şi toată această polifonie îmbrăţişând viaţa ca pe o reţea de simboluri capătă în “Livada de vişini” lumina ei testamentară. În cea din urmă piesă a sa Cehov înscrie refuzul acceptării certitudinilor şi sentimentul unei stranii anticipări. Comedia dramatică este pusă în scenă în faţa unui om care moare, dar şi în faţa unei Rusii care va cunoaşte debutul revoluţiilor sale. Şi ce sunt zgomotele neînţelese ce intră în piesa lui Cehov altceva decât semnul menit să ne arate că, dincolo de ordinea verosimilităţii sterpe, se află un întins de simboluri?

Si ce delicată, dureroasă perfecţiune atinge Cehov în textul său dramatic. Este ca şi cum întrega claviatură a geniului său ar fi fost atinsă de mânile de fum ale unui muribund. Rostirea comică se întrerupe pentru ca privirea Şarlotei Ivanovna să se poată îndrepta spre vidul singurătăţii sale. Tenacitatea lui Lopahin nu exclude un sentiment al răului care îl locuieşte. Improbabila livadă dispare sub topoare, ca un vis al lui Ariel . Bătrânul Firs moare zidit în acest sarcofag al trecutului.

“Livada de vişini” este textul din care toate celelalte texte ale veacului XX vin, ca dintr-o altă manta a lui Gogol. Totul se află închis, aici, ca într-un zăcământ de semnficaţii. Comedia tragică permite intrarea în intimitatea condiţiei umane. Comicul, reveria, incomunicabilitatea, alienarea, pustiirea, neliniştea,lungile tăceri. “ Livada de vişini” le cuprinde pe toate şi este suma unei întregi arte cehoviene. Proza dramatică atinge subtilitatea sinestezică a unui poem.

Cuvintele lui Cehov se topesc în tăcere, ca într-un studiu chopinian. Condiţia umană, a trecerii şi interogaţiei, se află prinsă în materia teatrului său. Dicţiunea cehoviană se conturează ca un tablou în mii de nuanţe, iar personajele sale se confundă cu această mişcare a visării, ca într-o ploaie de stele.