Fotografie de familie

„Mă văd în ecranul televizorului ca într-o oglindă, și pe mine și toată camera, divanul, măsuța de cafea, fotoliile, fereastra. Fața mea pare foarte palidă, curbura ecranului o alungește și o face bătrână. O întreb pe tanti Ilonka ce urmează să vedem. Tanti Ilonka îmi spune că o să văd cel mai frumos lucru din lume și că o să fie minunatˮ(Vals).

Scurtele narațiuni din volumul „Corul leilorˮ al romancierului  György Dragomán ( ed. Polirom, 2020 ),în excelenta traducere a lui Ildikó Gábos – Foarță, pornesc din sufrageria „întunecoasă, cu parchetul scârțâitorˮ a unui apartament românesc al anilor ’70, în rama căruia distingem un  cuplu îmbrăcat în costum : Tatăl – personificarea Autorității abuzive ( Arcușul de fier ), Mama – „purtătoarea unui destin tragicˮ ( Puerta del Sol ). Din fotoliul cu urechi aflat lângă gramofon, ne atrage atenția chipul jovial al Bunicului, iar în jilțul aflat în partea opusă Bunica ascultă un vals vienez. În fața Tatălui, cu o vioară în mână și privirea tristă, se află Copilul, înconjurat de un nor de temeri, bucurii și ritualuri care se transformă, rând pe rând, în schițe și evocări. Prin mirosul lichiorului de nucă alunecă o undă de candoare și una de tensiune – căci acasă este sectorul obligațiilor și al datoriilor, o falsă cameră barică, străbătută de linii de înaltă frecvență. Cartea încercuie scena domestică în trei straturi textuale. Primul dintre ele, social, îmbracă aspectul unui colaj memorialistic realist-magic, suprarealist pe alocuri, animat de eroii unor „istorii mărunteˮ. Timpul narativ se developează încetul cu încetul, din staniolul unei bomboane de marțipan, în ritmul respirației infantile, și se precipită, ca la Cortàzar, de-a lungul vârstelor confesorului. Scriitorul maghiar demonstrează o virtuozitate artistică de violonist. Asemănător notelor muzicale, amintirile curg pe portativul conștiinței, compun simetrii și volute, rotesc în simboluri ( Gheață ), degajă impresia de autentic printr-o integralitate a cuprinderii perceptive ( vizuale, olfactive, etc. ). Ajuns în pragul maturizării, Copilul-Narator se multiplică într-un număr de povestitori anonimi, care părăsesc cartierul, expandează suprafața literară, descoperă.

Mai întâi, ipostazele femininului : „roșcataˮ cu „coadă lungă și piele cafenieˮ ( Femeia despuiată ), femeia înșelată, aventuriera ( Ispahan ), cântăreața care cunoaște „gustul iubirii : sărat și lămâios și amar și iute și totuși dulceˮ ( Limón con sal ), iar după aceea, personajele  fără chip ale citadinului comunist, un fel de bucăți de pastă socială pe planșeta națională a dictatorului. În planul îndepărtat, se bănuiesc siluetele locațiilor de evaziune – Madridul, Stockholmul ( în care autorul află că orașele sunt și mirosuri și gusturi, sinestezie care îi produce nu doar o stranie consonanță temporală : „pentru o clipă văd o altă femeie în fața mea, e foarte tânără, n-are nici douăzeci de ani, părul ei despletit și roșu amintește de dâra soarelui pe apă în amurg, are pielea aproape translucidă și albă, atât de albă încât pare să luminezeˮ- dar și o intersecție a planurilor narative, așa cum se întâmplă în superba, melancolica Ciorbă de pește ). Numitorul comun al Limbului concentraționar pare să fie muzica, la rândul ei, dedublată. Stradelele orașului kafkian N. răsună de o „jelanie tărăgănatăˮ, „ceva solemn și în același timp amenințătorˮ care atrage spre un Centru al panicii și pregătește urletul Erikăi, ce resimte nevoia „să-și elibereze sufletul de tot și de toateˮ( Sistemul și dușmanii săi ).„Totul s-a terminat, totul e vid și nimic nu mai poate fi salvatˮ ( Trac ).În intimitatea camerei cântecul decorează, încă, și mângâie, la fel ca odinioară ( Vals ),susține moralul – „când cânt, nu mi-e niciodată frică și nici celor care mă ascultă nu le eˮ ( Limón con sal ),se poate asocia râsului, ca manifestare a frondei și dovadă a rezilienței interne ( Corul leilor ).

Pe următorul nivel textual, penița fină a lui György Dragomán pornește să hașureze volume, desparte nuanțe fiziologice și psihologice, dezvoltă conflicte interne, folosește puterile sugestiei. Câteva cuvinte, o privire fugară schimbă, imprevizibil, lumina ( Supă de pui ).Creșterea preciziei observației necesită o nouă încetinire a duratei : prozatorul descompune fizionomii ( Vals )și mișcări corporale  ( căderea bărbatului – „Sistemul și dușmanii săiˮ ),decupează cu grijă „privirea de pasăre răpitoareˮ a lui C. Ogilvy din mulțimea „hăituită ca un vânatˮ de Trupele Speciale. Analog timpului care se interiorizează, muzica devine marcă identitară : „Deodată s-a slobozit în mine o voce (… ) și atunci m-am gândit că exist, că eu sunt vocea aia, nimic mai mult decât acea voce ˮ( …) „sunt doar o voce fără trup, limpede și cristalinăˮ,observă vocalista din Jar. „Vocea mea adevărată nu-i aia cu care vorbesc, ci aia cu care cântˮ,constată, întocmai, solista salvadoriană din Limón con sal. Muzica extrage esența personajelor și le croiește un soi de refren emoțional ; oamenii sunt sunete în vasta polifonie socială, notele compozițiilor colective ale societății ( Corul leilor ). Din nefericire, timpul subiectiv poate constitui și el un mediu alienant – captivității generale, spațiale, a personajelor i se adaugă acum recluziunea temporală. Cei care scapă printre ochiurile Sistemului au ocazia să-și recunoască rețeaua de fire invizibile care îi leagă, iremediabil, de Trecutul odios, pe care sunt condamnați să îl retrăiască la nesfârșit. Uneori, Memoria își devorează copiii. După trecerea ilegală a frontierei, Ferenczi „nu simțea că s-a eliberat, ci dimpotrivă, că pierduse ceva pentru totdeaunaˮ ( Puerta del Sol ). „Eliberareaˮ, „fuga în Vestˮ reprezintă, pentru mulți, o iluzie. La scurtă vreme, curajoșii își află locul într-o celulă chiar mai cumplită decât cea a Sistemului – și anume în Trecutul creat de acesta.

Proza scurtă se transformă, la al treilea strat narativ, într-o interogație metafizică asupra rostului și a identității. Unele personaje își descoperă vulnerabilitatea în fața eroziunii Timpului. Ele nu sunt doar note literare în desfășurarea ariei povestirii, ci sunt clipe, sunete pieritoare pe liniatura Timpului, revelație care le provoacă anxietatea și dezgustul ( Vopsea, Adrenalină ).Sfârșitul fizic se traduce, în consecință, prin oprirea acusticii personale, instaurarea tăcerii – așa cum remarcă Ferenczi la moartea mamei sale : „liniștea din jur era atât de compactă, încât aproape că-i țiuiau urechileˮ, astfel încât continuarea vieții are nevoie de un nou impuls sonor-vibrațional : „deodată (…) s-a auzit ceva asemănător vibrației unei corzi de chitarăˮ ( Puerta del Sol ). Poate că Timpul este, de fapt,  închisoarea cea mare, pe zidurile căruia pictorul din „Tabla magicăˮ scrijelește : „Nimic nu-i valabil !ˮ. Poate că, în  marea trecere, oamenii nu sunt decât note singuratice, în căutarea Melosului originar. Poate că nu suntem altceva decât materie a nostalgiei.

Mai mult decât o frescă a copilăriei comuniste și tabloul confuziei unei generații prinse între ușile istoriei, „Corul leilorˮ reușește o incizie poetică, cu un brici analitic ascuțit, de-a lungul venei realității, până la osul ei roșu-întunecat.

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *