Despre AUR

Ca tot ce e bun și rău în egală măsură și aurul e de origine latină la noi; ca atare să cercetăm puțin în măruntaiele  cuvântului. Aurum, banal substantiv neutru de declinarea a doua, înseamnă desigur aur, obiecte de aur,  de reținut însă și sintagma aurum coronarium  contribuție plătită de provinciali pentru cadoul făcut guvernatorului,  care însă nu ne mai afectează în măsura în care nu mai suntem provincie (romană); asta nu înseamnă că nu facem cadouri pe altă linie, mult mai grase. Cum totul era legiferat și respectat ca atare, reținem și aurum vicesimarium  impozitul de 5% pe eliberări de sclavi, ceea ce înseamnă că și facerea de bine…  se plătește de către făptuitor, adică își are prețul ei procentual.

Cercetând avatarurile aurului, constatăm aproape fără excepție o anume maleficență a nobilului metal care nu face bine deloc minții omenești. Vergilius afirmă pentru contemporaneitate și viitorime  auri sacra fames, adică blestemată-i foamea de aur. Și nu îl putem contrazice fie și raportându-ne la timpurile de atunci; un exemplu clasic îl reprezintă Marcus Licinius Crassus, personaj și personalitate istorică dotată mai puțin politic cât pecuniar. Era un amant al aurului și al bogăției, în asemenea măsură încât metalul i-a fost fatal. Capturat de regele parților,  Oroles,  dușman al Romei,  „foamea” i-a fost împlinită: după decapitare i s-a turnat aur topit în gură. După unele surse – ca să mergem pe surse – întâi i  s-a turnat aurul în cavitatea bucală până în gât (ca să se sature, ar fi zis Oroles) și  abia apoi a fost decapitat, iar căpățâna de acum auriferă a fost expediată la Roma.  Oricum, indiferent de succesiune, capul și efectul au fost aceleași.

Horatius ne amăgește cu aurea mediocritas aurită-i calea de mijloc, optând pentru echilibru în toate deși acesta nu are chiar nimic cu metalul în discuție; poate tocmai de aceea  în sfera (sub)mediocrității se preferă traducerea aurită-i mediocritatea; nu neapărat departe de adevăr dacă privim împrejur la cohortele de mediocrii ajunși la aur. Mult mai realist, Apuleius intuiește puterea corupătoare a aurului căci „chiar și porțile de diamant pot fi sparte cu aur”; mai ales când e vorba de caractere presupus dure ca diamantul.

Mai mult chiar, aurul nu presupune nicidecum  inteligență (și conform românescului „prost să fii, noroc să ai”) și nici caracter, crede subtilul Plautus când scrie că „Aurul ți-l dă norocul, iar adevăratul caracter natura”. Mai departe tot el accentuează spre a nu exista dubii legate de talent care nu poate fi cumpărat, aurit: „Aurul ți-l dă norocul, talentul adevărat reiese însă din firea omului”. Evident că aurul e marca individualității, a egoismului căci la nivel general nu folosește la nimic conform căinării „Munții noștri aur poartă/ Noi cerșim din poartă-n poartă”, deși lucrurile se puteau rezolva și fără cerșit de vreme ce stihuitorul pătimitor a ajuns prim ministru.

Înțelepciunea lui Vergilius, de la care am pornit, e privită cu admirație și respect de către Dante care îi atribuie romanului următoarea cugetare, spre a sublinia eterna tulburare pe care o provoacă tocmai „blestemata foame de aur”: „tot aurul adunat acum sau altădată sub lună n-ar putea da o clipă de odihnă aces- tor suflete ostenite”; și dacă adăugăm că suntem în Inferno înțelegem și de ce aurul e ochiul dracului atât de drag omului.

Ce putem deduce din toate aceste exemplificări pentru ziua de azi? Nu numai că nu intuim nimic pozitiv în aur, dimpotrivă numai dătător de unire nu e; nici în familie, după cum ne arată același Vergilius despre tânărul Polydor ucis și jefuit de cumnatul său,  în timp ce transporta… aur.

Să-l lăsăm deci în seama BNR.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *