În orientul îndepărtat, un tânăr dornic să învețe misterele lumii se plimba printr-o piață. Deodată, zări un călugăr Zen ce cântărea din priviri câteva verze și alte legume expuse spre vânzare. Entuziasmat, tânărul încercă să intre în vorbă cu călugarul, să audă de la acesta despre ideile minunate pe care cu siguranță le întâlnise călugărul în meditațiile sale. Auzind ce vrea tânărul de la el, pe călugar îl buși imediat râsul: „Ce naiv ești! Ignori esența practicii Zen! Uite, eu am treabă, trebuie să gătesc cina pentru toți ceilalți călugări, nu am timp să stau!” Uimit de acest răspuns, tânărul întrebă, vizibil încurcat de atitudinea călugărului: „Atunci care ar fi esența practicii Zen?” Fără ezitare, călugărul spuse: „Gătitul.” Și plecă.
O astfel de poveste este filosofică întrucât ne provoacă mai multe întrebări decât concluzii. Or, aceasta este funcția principală a filosofiei: să ne întrebăm, să gândim, să scăpăm de concluziile/convingerile care ne apasă mintea și care ne provoacă o mentalitate rigidă. Dacă o poveste ne-ar servi direct morala, atunci ne-ar răpi propriul efort de gândire și, într-un final, ne-am alege cu o minte leneșă. Este ca și cum am privi un film care ne-ar spune, prin intermediul personajelor, ce ar trebui să credem despre ele, despre situația povestită, și, în final, despre noi. Din fericire, există multe povești care nu vor să ne convingă de ceva anume, pe care să le putem studia, prin intermediul cărora să ne putem cunoaște pe noi înșine și cu ajutorul cărora să ne deblocăm mintea din prinsura ideilor fixe pe care le avem
Sursa imagine – https://commons.wikimedia.org/
Să vedem abilitatea de a interpreta la lucru.
Însă pentru a interpreta este necesar să adresăm textului o întrebare. De exemplu: În ce fel reprezintă gătitul practica spirituală Zen? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să fim pregătiți să vedem că fapte și spusele din poveste pot veni din mai multe motivații și atitudini. Putem avea mai multe tipologii de călugări și de tineri în spatele acelorași vorbe și fapte.
1) O primă interpretare ar spune că practica Zen se naște în comunitate, iar gătitul este, de obicei, o activitate ce se împlinește alături de ceilalți oameni. Tânărul presupunea că practica Zen este mai degrabă individuală, gândindu-se la eforturile intelectuale individuale pe care le-a făcut călugărul pentru a ajunge înțelept. Deci, tânărul visează, în mod individualist, să ajungă un mare înțelept. Or, călugărul tocmai asta infirmă: înțelepciunea nu apare în singurătate, ci în mijlocul unei comunități. Mai mult, înțelepciunea nu este clădită în vederea propriei persoane, pentru a fi deștept, apreciat, răsplătit. Din contră, înțelepciunea este acumulată pentru a contribui la bunăstarea comunității. De aceea, această atitudine orientată spre comunitate, ca un fel de filosofie utilitaristă, este antrenată și manifestată prin activități practice orientate tot spre comunitate, precum măturatul curții mânăstirii, gătitul sau grădinăritul. Deducem de aici că practica Zen este în primul rând obligația și angajamentul față de ceilalți.
2) O a doua interpretare se referă tot la aspectul esențialmente practic al gătitului, însă nu definit în raport cu ceilalți, ci în raport cu propria persoană. Călugărul se grăbește nu pentru că vor rămâne ceilalți flămânzi, ci pentru că își va încălca înțelegerea avută cu propria conștiință: să fie deplin concentrat asupra a ceea ce face și să nu se lase distras. Astfel, gătitul reprezintă practica Zen întrucât îi da șansa călugărului să își antreneze mintea, atenția, atitudinea și capacitatea decizională în jurul unui scop unic. Cu toții cunoaștem oameni care nu își urmăresc țelurile, care se pierd pe parcurs din diferite motive și care, în final, ajung să ducă o viață plină de regret, spunând: „aș fi putut să fac altfel!”. O astfel de viață evită călugărul prin faptul că ridică o activitate mundană precum cea a gătitului la rang de disciplină a spiritului: o practică Zen.
3) Să încercăm și o a treia interpretare. Călugărul îi spune tânărului că esența practicii Zen este gătitul pentru a-i demonstra că practica Zen înseamnă să te poți adapta la realitatea schimbătoare. Când realitatea, reprezentată de călugăr, vine și îți răstoarnă ideea preconcepută care spune că Zen înseamnă intelectualism și meditație, tânărul nu are decât să încerce exercițiul Zen de a își adapta perspectiva la o nouă și radicală realitate: Zen nu înseamnă intelectualism. Adesea întâlnim astfel de oameni care au impresia că mintea filosofului, intelectualului sau a omului spiritualizat este locul unde se produc idei mărețe, ca și cum ar fi un proces magic la mijloc. Ne este adesea dificil să ne gândim că un gigant al culturii vestice, să zicem Descartes, făcea lucruri mundane, cum ar fi să își aranjeze hainele în șifonier. Probabil de aceea îl și bușește pe călugăr râsul: cât de naiv poate fi tânărul acesta, crezând că practica Zen este o reverie ferită de aspectele concrete ale vieții! Cei care au discipoli la locul de muncă știu: un adolescent ce vrea să se apuce, să zicem, de arhitectură visează că va produce design-uri revoluționare, însă arhitectul experimentat știe aspectele plictisitoare, demistificate ale muncii de arhitect, precum latura birocratică. Ce îi poate spune arhitectul experimentat novicelui când acesta din urmă visează cu ochii deschiși ? Călugărul alege să îi dea totuși tânărului o șansă dându-i un răspuns radical. Prin acest răspuns, „Gătitul este esența Zen”, călugărul încearcă să îl scape pe tânăr de o prejudecată centrală a gândirii sale. Rostul răspunsului este unul pedagogic.
Care este de fapt răspunsul real, adevărat, final? Nu contează. Toate variantele sunt plauzibile. Prin abstinența față de a avea răspunsul real, ne lepădăm de tendința de a trata lumea ideilor ca pe o lume materială, să zicem, ca pe o lume a pieselor auto. Așa cum este firesc să întrebăm care este piesa corectă pe care trebuie să o montăm pentru a repara motorul automobilului, așa nu este firesc să întrebăm care este interpretarea corectă pentru povestea noastră. Din contră, faptul că avem o multitudine de variante este proba abilității noastre de a gândi, iar această abilitate este cel mai bine antrenată împreună cu ceilalți.
Andrei Simionescu-Panait este Doctor în Filosofie și lector la Fundația Calea Victoriei unde vă invită să vă exersați gândirea critică la Atelierul online de Povești Filosofice.
