Note pentru un jurnal al despărţirii (55)

Dragostea nu este cu adevărat dragoste dacă ea nu se revarsă în rodul închipuit de modesta fericire care înconjoară fiecare dintre zile. Dragostea nu este cu adevărat dragoste dacă ea nu adaugă soarelui ce curge peste lume propria ei lumină, diafană şi dureroasă. Dragostea nu este cu adevărat dragoste dacă ea nu lasă în urmă, celor care rămân, un drum de urmat, asemeni dârei de parfum ce călătoreşte în spaţiu, delicată.

Dragostea ta a fost una dintre aceste iubiri şi poate de aceea acest jurnal nu este un jurnal al doliului, al despărţirii şi al întunecării, ci unul în care se dezvăluie, întreagă şi discretă, această fericire pe care am construit-o împreună, în taina unei grădini sau în conversaţiile ce au înaintat, alături de noi, în vremea ce ne-a fost dată. Dragostea ta a fost una dintre aceste iubiri şi poate de aceea pustiul nu mai poate fi îmblânzit decât de amintire, ce aşază pe umerii celui singur atingerea de catifea a văzduhului care îi mai păstrează, încă, urma.

Din această dragoste care nu a cunoscut eclipsă şi nor, din această dragoste care a însemnat un sacrificiu lipsit de ostentaţie grandilocventă s-a plămădit întreaga noastră viaţă: o viaţă pe care o contemplu, acum, din îndepărtarea mea melancolică, o viaţă pe care o convoc în aceste pagini pentru ca această potecă ce duce spre vis şi reverie să nu se şteargă, niciodată.

Din această dragoste s-a hrănit şi întinsul grădinii noastre: această a doua grădină a cărei naştere ţi se datorează şi al cărei cuprins este un alt portret al tău, alcătuit din flori , din iarbă şi din tihna de amiază a căţelului nostru. Şi dacă încerc să mai îmi închipui fericirea, ea este acea fericire care se întemeiază pe rituarile simple ale vieţii ce nu aspiră la extravaganţă, ci descoperă că din rădăcinile simple se iveşte trunchiul duratei şi al iubirii. Este acea fericire în care nu intră vanitate oarbă, ci doar împlinire senină, este acea fericire în care toate se topesc, la fel cum vântul adună în fiinţa sa de fum întregul rod al pământului peste care domneşte, călător.

Iar noua casă pe care am clădit-o nu a fost decât o nouă acasă în care această dragoste a crescut. Înainte de fi zid, iarbă sau alcătuire de cărămidă, această casă a fost visul pe care noi l-am visat, spre a regăsi un liman şi un hotar desenat de iubire. Înainte de se înălţa în marginea oraşului care fusese al tău, înainte de a fi al meu, casa noastră s-a rotunjit şi s-a împlinit în reverie, ca un vis ce creşte, noapte după noapte.

Adeseori, în clipele în care seara se apropia şi liniştea ne cuprindea, suprindeam în privirea ta un calm îndrăgostit: de pe terasa noastră, privirea ta îmbrăţişa un orizont campestru, mărginit de liziera de copaci dinspre care soseau, din când în când, iepuri şi căprioare. Şi în această privire resimţeam tihna pe care numai iubirea ce dă rod ajunge să o cunoască, acea tihnă ce pune oprelişte timpului, spre a ocroti ceea ce este menit să dureze, dincolo de moarte. Astfel mi te aduc aminte, astfel au curs peste noi atâtea anotimpuri; un portret între trandafirii mişcaţi de vânt, un portret pe care bătrâneţea nu îl poate macula cu ridurile ei, un portret pe care norii ce se mişcă peste casă şi grădină îl mai păstrează şi acum, în grafia lor inefabilă.

Şi ştiu că atunci când ne va fi dat să ne întâlnim, despovăraţi de trup şi de vreme, eliberaţi şi senini, raiul nostru şui va fi această grădină şi această casă ivite din dragostea ta. Un rai alcătuit din ritualurile noastre, un rai alcătuit din amieze de toamnă şi din dimineţi de primăvară cristaline, un rai mărginit de livezi şi de case peste care amintirile se aştern în strat de nea, un rai în a cărui substanţă lichidă se adună toate vocile celor care au fost, un rai ale cărui porţi se dau în lături spre a ne primi, ca într-o lungă vacanţă ce nu se va mai încheia, niciodată.

Iar în acest rai cuvintele nici nu vor mai fi rostite,căci dragostea de dincolo de moarte le va fi înlocuit cu timbrul valurilor şi al vântului, cu un timbru în care iubirea îşi regăseşte glasul, ca într-o elegie scrisă de un simbolist provincial. Iar în acest rai zilele nu vor mai fi zile şi nici nopţile nu vor mai fi nopţi, topite fiind toate în materia stelară din care suntem alcătuiţi acum. Iar în acest rai al casei şi al grădinii vom fi ,alături, bunici, părinţi, căţei, trandafiri, nori şi iarbă: închişi în cutia muzicală al cărei sunet va ajunge până la noi, îndepărtat.

Iar în acest rai al stângăciei şi al discreţiei dinspre grădină vom porni, din nou, în lungile noastre plimbări: nedespărţiţi, vom întoarce privirea spre a cuprinde silueta casei noastre. Şi vom şti că tot aici ne este dat să ne reîntoarcem, prinşi în acest anotimp care nu este decât o însumare de anotimpuri. Şi vom zâmbi, inseparabili, mergând mai departe în această amiază care nu se mai poate sfârşi: cărarea la care am visat va fi fost deschisă paşilor noştri.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *