Toate drumurile duc la Roma – Micile minuni care, pe la 1900, formau oameni Episodul 3

Iosif Blaga era în floarea vârstei, avea 42 de ani, atunci când a plecat cu elevii lui în Italia. Nu l-a luat cu el pe nepotul Lucian, deși acesta era deja la gimnaziul Șaguna, în primul său an (clasa a V-a). Fie pentru că era prea mic, fie pentru că, mai degrabă, la această școală nu se făceau „nepotisme”. Mai surprinzător e însă că între profesorii care pleacă în excursie – șase la număr, plus un învățător și trei însoțitoare –, nu se află nici directorul liceului, Virgil Onițiu, deși ar fi fost firesc să fie.
Până în anul călătoriei, biografia celor doi este ciudat de asemănătoare, creând un portret-robot al umanistului ardelean de la sfârșitul secolului 19. Sunt născuți în același an, 1864, primul la Lancrăm, al doilea la Reghin, au făcut amândoi Seminarul Teologic din Sibiu, au absolvit amândoi Facultatea de Litere de la Budapesta, Onițiu trecând și pe la Viena. Din 1890, Virgil Onițiu este profesor de română și latină la Șaguna, iar din 1894 devine directorul gimnaziului, funcție pe care o deține și, aș spune, o justifică printr-o constantă însuflețire, până la moarte. La numai un an după el, în 1891, Iosif Blaga, care-și luase în acel an doctoratul, vine, de asemenea, la Șaguna, tot ca profesor de română și latină, iar după moartea lui Onițiu din 1915, devine el însuși director. Virgil Onițiu e deschis la minte, foștii elevi își amintesc că respecta regulile, dar nu până la absurd, avea „repulsie față de regulamentele amorțite” și bunul-simț triumfa. Era o perioadă dificilă pentru școlile românești din Transilvania, un director avea nevoie de multă inteligență, diplomație și, mai ales, ceea ce am numi azi „motivație”. Lui Onițiu nu-i lipseau, în plus avea un simț practic bine orientat: dacă n-ar fi decât construirea Internatului din 1911 (vezi imaginea), asigurarea mesei pentru elevii săraci sau înființarea fondului „Coresi” pentru tipărirea manualelor. Onisifor Ghibu, care i-a fost elev, afirmă: „De câte ori mă gândeam la acest liceu, din binefacerile căruia m-am hrănit şi eu, figura neuitatului director îmi apărea înaintea ochilor într-o adevărată majestate. N-am cunoscut şi nu cunosc, nici în Transilvania, nici aci [în România veche n. A.A.M.], vreo şcoală care să fi avut sau să aibă un director atât de priceput, de harnic şi devotat, cum a avut liceul din Braşov în cei din urmă 20 de ani” (din articolul lui Aurel A. Mureșeanu, fiul unuia dintre directorii gimnaziului, în Boabe de Grâu, apr., 1933). Iosif Blaga, care i-a supraviețuit până în 1937, a spus despre el că „a format o eră de renaştere şi o epocă de înaltă desvoltare pentru şcoalele noastre secundare, sub toate raporturile”.
Nu putem decât să speculăm asupra motivelor pentru care Virgil Onițiu rămâne acasă. Cel mai plauzibil mi se pare faptul că nu voia să lase școala nevegheată timp de trei săptămâni. Cert este că, împreună cu soția lui, merge la gară, să asiste, alături de mulți alții, la plecarea grupului, ceea ce dă solemnitate evenimentului. Este vineri 6 aprilie (24 martie după calendarul iulian), „prima zi caldă de primăvară” în orașul încă înzăpezit, părinții sunt emoționați, mamele înduioșate până la lacrimi, tații mândri, iar călătorii veseli „ca cei nouă din Vaslui”, cu speranța, putem presupune, de a nu le semăna totuși până la capăt. Și mai frumos este că grupul e salutat și la gara din Blaj, și la cea din Cluj, de câțiva profesori și mulți școlari, manifestare „de dragoste frățească” care, recunoaște povestitorul Iosif Blaga, „ne-a atins plăcut”. Un asemenea gest greu de imaginat azi (dacă nu ești echipă de fotbal) arată caracterul excepțional al călătoriei, resimțite, pesemne, ca o victorie națională.
Prima fotografie
Prima oprire e la Budapesta și orașului îi sunt rezervate două zile. Cazarea – la un mare și elegant hotel, József Föhercseg, „Arhiducele Iosif”, al cărui proprietar le face „atât la locuință cât și la mâncare, prețuri potrivite: „pentru locuință, două zile și o noapte, ne-a luat coroane 2 și 40 de persoană”. Apar însă primele neliniști legate de „cât de greu e să ții controla multor studenți [termenul e folosit constant, pe model italian și austriac] și să-i aduni la timp, spre a executa programa, avându-i în diferite camere de hotel”. Organizatorul, care luase cu el 31 de școlari, înțelege acum sfatul confratelui cu mai multă experiență de la școala germană, Julius Gross, de a pleca la drum cu maximum 20. Cu aranjamentele făcute dinainte, de care se îngrijiseră doi domni cu simpaticele nume de Crăciunel și Birăuț, echipa de șaguniști vizitează cele mai importante monumente din Buda, insula Margareta, dar și „păduricea orașului” și grădina zoologică și „stradele mai frumoase”.
Pentru noi, urmașii, o fotografie, „la dorința domnului Birăuț, spre a o reproduce în Poporul Român”.
Limbă, salam și slănină de acasă
Duminică seara cei 42 de călători români pleacă cu un vagon de clasa a II-a spre Fiume și lumea se miră de „norocul” elevilor de a face o asemenea călătorie. Cu discreție, profesorul Iosif Blaga pomenește despre inconveniente (nu se pune problema de vagon-lit), spunând doar că drumul de noapte nu le-a fost „plăcut” , iar de somn nu poate fi vorba. Dar peisajul, când se luminează, compensează oboseala.
La Fiume călătorii ajung a doua zi dimineața, își lasă la gară bagajele, cu siguranță mari și incomode, și pornesc prin oraș, prima grijă fiind să schimbe bani. După-amiaza iau vaporul până la Abbazia, obținând prin gentilețea directorului societății de transport bilete la jumătate de preț; cum acest drum nu era în planul inițial, chestiunea nu fusese aranjată de-acasă, iar risipă nu-și permiteau. Părăsiseră un Brașov plin de zăpadă și dau peste un oraș înflorit, mai ales „tulipani” (lalele). Urmează scrierea mesajelor către rude și prieteni, pe cărți poștale (echivalentul WhatsApp-ului), și aici, spune I. Blaga, „a fost fiecare darnic”, pesemne nu numai din grijă, ci și din mândrie. Seara se pleacă spre Ancona, ceea ce reprezintă, pentru mai toți, prima călătorie mai lungă pe mare. Nu e o fericire: profesorii au cabine însă cu lipsă de aer, elevii își încropesc culcușul pe canapele sau chiar pe jos, dar răsăritul văzut pe mare, pentru cei care au tăria să se trezească la timp, îi face să uite inconvenientele.
La Ancona se ajunge cu o jumătate de oră întârziere, astfel încât legătura imediată cu trenul e în pericol. Iosif Blaga coboară primul de pe vapor, prinde o birjă și se grăbește la gară, ca să cumpere biletele pentru toți și să țină literalmente trenul pe loc. Faptul că între sosirea vaporului și ora plecării trenului nu sunt, din cauza întârzierii, decât 5 minute nu pare să-l destabilizeze. Ca în clișeele din filmele americane, cuvântul imposibil nu există pentru acest om. E șocat când birjarul mai ia și alți doi călători (ca unii taximetriști de azi), cu atât mai mult cu cât, spune profesorul cu o delicioasă întorsătură eufemistică, aceștia sunt „persoane de o înfățișare care te determină să privești cu oarecare încordare la ele”. Toată mentalitatea epocii e aici: politețe, reținere, dar și atenție trează, gata de confruntare. Pe scurt, Iosif Blaga nu e un nătăfleț. Tot ce obține însă de la birjar este ca musafirii nepoftiți să stea sus pe capră, nu alături de el.
Din păcate, trenul, care oricum întârziase 10 minute, nu poate fi ținut pe loc: No si puote, spune șeful de gară. Brașovenii se regrupează, se repliază, scapă de oamenii care se adunaseră în jurul lor și se holbau ca la comedianți și profită pentru a vizita Ancona, care nu fusese în plan, în cele câteva ore rămase până la trenul următor. Apoi se suie în trenul de Roma într-un vagon special, pe care e pusă o tăbliță, Caravana, menită să țină departe alți călători: „Spre 10 oare ne-am concentrat la gară, după ce ne-am înzestrat cu sticle de vin ieftin, spre a avea de drum. Mâncare pentru ameazi și cină – limbă, salam și slănină – aveam din Brașov”. Cu impresii desfătătoare, veselie, astfel încât „nimărui nu i s-a făcut urât în tren”, deși era un personal, și cu observații asupra peisajului, caselor, culturilor și destule altele, brașovenii, „tot potențându-li-se emoțiunea inimii”, ajung la Roma pe seară. Sunt răsplătiți de „întâia impresie feerică a Romei ilustrate splendid cu electricitate”. Suntem în 1906. (Va urma)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *