Oratoriu interbelic

Într-un interviu acordat Radio România Muzical, Profesorul Mihai Zamfir, fost violonist în adolescență, se declara un fervent admirator al muzicii baroce. O acustică similară străbate și ultima sa operă de critică și istorie literară, „Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române”, carte-eveniment apărută la editura Polirom în 2017. În cel de-al doilea volum, autorul român descrie modernitatea, les Vingt-cinq Glorieuses, ca pe o lungă arie în creștere care atinge nota capodoperei în deceniul patru al secolului trecut. Tratarea epocii, reprezentată prin douăzeci și patru de scriitori care „au ilustrat superlativ momentul interbelic, dar au și sugerat viitoare evoluții ale scrisului românesc” se oprește la piciorul Zidului comunist ( 1947 ) și are cursul degajat de inflamări și improvizații al unui „roman” captivant. Asemeni altor „istorii”, cea de față re-construiește ierarhii, circumstanțiază biografic și psihologic („conștiința iremediabil scindată” a lui Arghezi, „tensiunea psihanalizabilă” a lui Sadoveanu ), pătrunde „humusul benefic pentru apariția și dezvoltarea plantelor rare”, de import european, care începe să nutrească, în fine, literatura română.

Teza susținută este că valoarea unui interval literar se afirmă prin capodoperele sale – erupții miraculoase, care pot adânci sau deturna albia unei culturi ; în al doilea rând, „unicitatea absolută a operei”,„sigiliul ei inconfundabil” îi sunt conferite de „cifrul stilistic”, rază a Misterului creată de revoltele lexicale și permutații semantice, de variațiunile figurilor de stil și prozodie curajoasă. Această abordare, precum și aplicarea metodei stilisticii diacronice transformă „romanul” în singura istorie stilistică a literaturii noastre, veritabilă Odisee de-a lungul căreia marele personaj colectiv – Limba Literară – intră în tangență cu mozaicul artistic dintre cele două războaie. În consecință, galeria „medalioanelor” enumerate  poate fi lecturată ca o descriere a Categoriilor de stil, ce „camuflează” o scurtă genealogie a neologismului ( „investit ludic” în octosilabul lui Topîrceanu, „funcțional” la Rebreanu, sau „folosit excesiv” de G.Călinescu ), o cronică evoluționistă a epitetului ( la I. Barbu ), un cuvânt de omagiu adresat Reginei ( metafora „filată”, „oximoronică” la T.Arghezi, „sinestezică” sau „obscură” la Ion Barbu, „contrastivă” la V.Voiculescu ). Irepresibil atrasă de Mirajul capodoperei, privirea cercetătorului scrutează strategiile narative și intrepretările textuale, analizează cauzalități și separă funcțiile registrelor lingvistice. În mod regulat, Mihai Zamfir verifică gradul de maturare stilistică al unei opere. El urmărește, de exemplu, cum „scriitura metaforică turnată în sintaxă ritmică”, se tranformă în „autonomie muzicală”, adică în șir de „cadențe ritmice anaforice, formule metaforice”, pentru a se petrece apoi în „fraza somptuoasă, poematică”, de „rezonanță simfonică” în ultima parte a creației lui M. Sadoveanu. Pentru criticul deprins să audă, versificația  poate sluji ca „palier prin care urmărim structura întregii opere poetice” ermetice a unui autor precum I.Barbu ; însoțim, o vreme endecasilabul iambic – utilizat parodic de Topîrceanu – pe itinerariul liric al lui I.Vinea până sub porticul „oximoronului tutelar”, unde se intersectează cu poemele lui V. Voiculescu.„Metri nobili” – endecasilabul și alexandrinul clasic – regăsim și între paginile lui T.Arghezi, care par să emită sonorități de Bach. Pentru a-și explica ritmul interior al compozițiilor, autorul-spectator are minuția desfacerii timpurilor verbale, meșteșug care îl face să remarce „atracția pentru imperfectul iterativ” a lui Mateiu Caragiale și înclinația spre „imperfectul povestirii” a lui Gellu Naum, în „Copacul-animal” ( 1971 ). Uneori, desfășurarea demersului analitic îl poartă singură către axele principale sau „polii” textului : „concentrarea verbală maximă”, respectiv „discursivitatea ancorată în pitoresc lexical”, la autorul „Jocului secund”, „intenția ironică” și „tentația de creare a unui nou limbaj” la I. Vinea. În mod repetat, spectatorul-examinator subliniază „unitatea în diversitate” a interbelicilor în privința relației cu limba literară : unii dintre ei mânuiesc o „română exactă și elegantă” ( M. Blecher ), alții încearcă „reforme lexicale riscante”, aglomerări de arhaisme, regionalisme producătoare de „fonetică hâdă” ( V. Voiculescu ), ori, precum Rebreanu în „epopeile” sale „țărănești”, ating echilibrul între „limba proprie, cenușie, exactă” și „tonalitatea negru-verde a ansamblului” ( G. Călinescu ). Cu fiecare caz în parte, istoricul literar se simte dator să ancheteze originalitatea operei, impactul ei în paradigma momentului și amprenta sa viitoare ( reforma lingvistică la Arghezi, metoda impresionistă, „de esență muzicală” a lui Lovinescu, stilistica lui G.Călinescu ). De fiecare dată, privirile aruncate pe deasupra Zidului de beton surprind evoluții interesante. Se pare că marii „câștigători” ai perioadei comuniste nu au fost creatorii care, din felurite motive, au „făcut pasul” compromisului, ci tocmai aceia care și-au asumat, bărbătește, exilul extern sau pe cel interior ( exemplul dramatic al „sfidării eterne” a lui Voiculescu este, din păcate, prea puțin cunoscut. ).„Redescoperite” publicului larg odată cu 1970 sau în anii confuziei post-decembriste, vocile autorilor moderniști, acoperite prea multă vreme de fanfara realismului socialist, au putut fi din nou auzite, iar rolul lor în creșterea  patrimoniului nostru literar, recunoscut. Cartea de critică a Profesorului bucureștean nu este, prin urmare doar un bildungsroman al Limbii Literare și o frumoasă carte de învățătură, ci și o reflecție asupra  posterității, ale cărei valuri sunt, precum o lectură a Timpului, o arie nesfârșită de interpretare.

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *