Micile minuni care, pe la 1900, formau oameni – Episodul 1. Memoria șaguniștilor

Nici o lucrare sistematică, pusă în serviciul unui scop hotărât,

nu e așa de anevoioasă ca lucrarea instrucțiunii și educațiunii.

Iosif Blaga

Ploua tare la Brașov, o ploaie de toamnă în plin iulie, iar camera în care eram se umpluse dintr-o dată de întuneric. Am aprins lumina și m-am suit pe un scaun ca să ajung la cărțile care, în lipsa unui spațiu mai bun, erau puse sus, pe o sobă de teracotă acum dezafectată. Zăceau acolo rămășițe vesele ale copilăriei mele și, mult mai sobre, anuare ale liceului Andrei Șaguna, din diferite epoci. Pe cele mai vechi, din anii 1901–1908, le-am găsit separat, într-o pungă legată cu fundă, cum se păstrau pe vremuri scrisorile de dragoste.

Anuarele, frumos tipărite și cu chenar art nouveau pe copertă, fuseseră ale bunicului meu, Ioan Vintilă. Născut la Râșnov, fiul de cioban a studiat opt ani la gimnaziul românesc Andrei Șaguna din Brașov (înființat prin strădania lui Ioan Popazu, unchiul lui Titu Maiorescu care, de altminteri, cu o jumătate de secol mai devreme, fusese elev aici în primul an de gimnaziu). După cum se vede, nu trebuia să fii copil de boier sau din marea burghezie și nici măcar orășean, ca să studiezi la cea mai bună școală din zonă, dacă aveai înclinație pentru învățătură. Știu că de multe ori tata-mare venea 15 kilometri pe jos, de la Râșnov, și că nu se plângea de asta. Citind anuarele, am făcut o serie de descoperiri, atât despre bunicul meu, cât și, mai ales, despre cum erau modelați oamenii, pe la 1900.

M-am bucurat să văd că elevul Ioan Vintilă a terminat cu „foarte bine” în toți anii (îmi lipsește totuși primul anuar, clasa I, adică a V-a de azi) și că, împreună cu prietenul lui de-o viață, colegul Miron Crețu, la al cărui mormânt pun adesea câte o floare, deși nu l-am cunoscut, a luat un premiu pentru „dexteritate în gimnastică”. Știam din mitologia familiei că era ales să fie cel din vârful piramidei de trupuri – arhitectură umană îndrăzneață, pe atunci la modă la ora de gimnastică –, lucru la care drumurile lui pe munți, cu tatăl cioban, trebuie că l-au ajutat.

Sistemul de notare transparent (totul a rămas consemnat la finalul anuarului) varia pe atunci între „nesuficient”, mai precis corijenți la maximum două materii sau repetenți, și „foarte bine” scris cu bold. Când aveai numele scris cu litere îngroșate însemna că ai luat calificativul maxim la toate materiile obligatorii, bolduire pe care tata-mare a obținut-o doar în ultimul an. Notarea cu calificative mi se pare mai dreaptă, mai simplă și mai eficientă decât cea cu note. Am mai descoperit cu surprindere că a fost coleg, în primele două clase, cu viitorul lui cumnat (nenea Ionel din romanul meu Inocenții), cu care avea să cumpere în Interbelic casa noastră din Brașov, doar că acesta, luând „nesuficient”, se mutase apoi la Școala Normală. Erau foarte mulți care, având picate două materii, nu promovau, dovadă că școala era serioasă și notarea deloc caragialescă.

Când tata-mare a ajuns în clasa a VII-a (a XI-a), la Gimnaziul Șaguna s-a înscris un nou elev. Cunoscut pe-atunci, pesemne, doar ca nepot al profesorului Iosif Blaga, Lucian a terminat clasa I (a V-a) cu „foarte bine” scris cu bold. Dacă Ioan Vintilă și Lucian Blaga își vor fi intersectat pașii și privirile pe holurile gimnaziului n-am de unde să știu, dar îmi place să cred că da. Ba chiar, aș putea să-mi imaginez că Blaga a văzut cu poetică mirare, la vreo serbare, piramida de trupuri de gimnaști și pe bunicul meu suit cu agilitate de pisică în vârful ei.

Tata-mare l-a avut ca profesor de română pe Iosif Blaga, în ultimii ani de școală. Cum temele orelor de la toate materiile sunt, de asemenea, rămase în anuar, știu acum exact de ce biblioteca moștenită de la bunicul are cărți în mai multe limbi, din marea literatură a lumii. Observ că, deși în Transilvania epoca favoriza naționalismul, literatura universală se îmbina cu literatura română, așa cum se și cuvine, deși mulți nu înțeleg nici măcar azi o asemenea cerință. De pildă, în clasa a VII-a (a XI-a) se studia tot anul teatrul. Nici la liceu și nici la facultate, eu, care am studiat tot la Șaguna și apoi la Litere, n-am ajuns la asemenea lucruri și cred că dacă am fi discutat împreună despre teatru, tata-mare, care era medic, nu literat, m-ar fi depășit cu ușurință. Iată ce au învățat atunci, în anul 1906-1907, cei dintr-a VII-a, cu profesorul lor Iosif Blaga: „Teoria dramei: Un resumat al principiilor estetice despre frumos și artă. Drama ca artă. Despre caracter în genere, caracterele dramatice. Acțiunea dramatică. Împărțirea dramei. Conținutul tragediei Macbeth. Ființa și elementele tragicului.Comedia. Conu’ Leonida de Caragiale. Formele comicului. Acțiunea comicului. Drama proprie. Eroul și acțiunea dramei proprii. Alte genuri de poezie dramatică. Obiectul dramei, al tragediei și al dramei proprii, al comediei. Fabula dramei și dramatizarea ei. Unitatea acțiunii dramatice. Împărțirea dramei în acte și scene. Forma externă a dramei. Stilul în dramă. Versul și proza în dramă. Originea și desvoltarea istorică a dremei: la Grecii vechi, la Romani, drama creștină și modernă. S-au cetit în clasă: Conu’ Leonida de Caragiale. Macbeth de Shakespeare. Ovidiu și Despot Vodă de V. Alecsandri. Casta Diva de H. Lecca și lectură diversă din diferiți autori. S-a făcut câte o compoziție pe lună. Manual: Dr. Iosif Blaga, Teoria dramei.” După cum se vede, e vorba de un bilanț al lucrurilor parcurse cu adevărat, și nu de o declarație de intenții. Să nu uităm că Iosif Blaga a fost unul dintre susținătorii și artizanii Unirii de la 1918, dar iată că nu izola, la ora de română, teatrul nostru de cel din literatura universală. Și, ca să vorbesc în limbajul contemporanilor lui, nimeni „nu-i căuta pricină ” pentru asta.

Șaguniștii brașoveni știau, la absolvire, pe lângă română, germana și maghiara. Adaug, tot legat de problema naționalismului și a multilingvismului, că la maghiară și germană erau aleși profesori români sau profesori care predau și latina sau greaca. Deși nu era materie „ordinară”, ci facultativă, bunicul meu a învățat și franceza, apoi italiana și ne-au rămas în bibliotecă destule cărți de medicină în italiană. Când la cabinetul din casa noastră de pe strada Sfântu Ioan venea vreun țigan, îl întâmpina, vesel, cu câteva cuvinte în limba lui (le știam și noi, nepoții). Pe fetele lui le-a pus să învețe engleza cu Olimpiu Ștefanovici-Svensk, care avea doctorat în fonetică la Londra (ce-i drept, n-a prea nimerit profesorul: l-am găsit caracterizat în Agendele lui Lovinescu drept „un imbecil absolut”). Pentru că tata-mare a murit când eu am împlinit 13 ani, am ratat să vorbesc cu el despre toate astea.

Și, mai ales, să-l întreb despre extraordinarul lui profesor Iosif Blaga și călătoria șaguniștilor în Italia, din 1906, organizată de acesta. Din fericire, aventura a rămas consemnată într-unul dintre anuare. (Va urma în episodul al doilea.)

Un comentariu

  1. Stefan Horia says:

    Si eu sunt Șagunist, elev al distinsei Profesoare Dora Parvulescu!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *