venga baile, venga sidra y alante los asturianos ( folclor )
„Asturia rotește în jurul trecutului, asemeni inelelor copacilor săiˮ, îmi spun, alergând cu automobilul pe serpentinele falezei stâncoase. Izolată pe fâșia sa de coastă atlantică, regiunea lasă impresia unei enclave a celtismului de import, un fel de green, rainy Ireland naufragiată hispanic, cu tot cu relieful și cultura ei populară. Prin spărturile codrilor, drumul ne descoperă rămășițele unei flote de pescuit sărăcită de lipsa subvențiilor și guri închise de mină, ca tot atâtea crâmpeie de nostalgie națională.
Ținutul are istorie puțină. În partea aceasta de Peninsulă romanizarea a fost slabă, arabii au lipsit, iar după bătălia de la Covadonga și închegarea statului feudal, au urmat secole de tăcere. În ciuda activității Universității din Oviedo și a traficului de marfă americană prin portul Gijón, aerul modernității și-a făcut loc cu greutate prin locurile acestea. Veacului XIX a reușit să îi supraviețuiască best-sellerul „Regentaˮ, în care Leopoldo Alas „Clarínˮ deconspira mărunte drame burgheze ; mineritul și exploatarea forestieră funcționau sincopate de protestele sindicale, iar imigrația rămânea soluția curentă. În anii războiul civil, mici detașamente de guerilla au reînviat, pentru scurt timp, dârzenia neamului, atât de mândru odinioară că „ pornise Reconquistaˮ.
Egală tot timpul cu sine, provincia își actualizează neîncetat trecutul în care se caută, se adâncește, încearcă să scape. După ce își parchează mașina în fața casei părinților, aflată pe cine știe ce culme îndepărtată, omul de afaceri contemporan renunță la cămașa office și la castilliana de împrumut și își amintește, subit, dialectul strămoșilor, cu pretenții de „llingua asturianuˮ. Așa cum se bănuiește, arhitectura țărănească respectă și astăzi funcționalitățile geografiei. Dacă în nord casele înalte de cărămidă se strâng unele în altele, pentru a ține piept furtunilor mării ( Llanes, Colunga ), în zonele împădurite, casele –cottages, în varianta montañes – se împrăștie pe dealuri, se lărgesc și se înconjură de anexe : el granero, magaziile, hambarele demontabile, horreos, pe pereții cărora picotesc sfori de ceapă și de ardei roșu. Prin întunecata pădure Somiedo, călătorul întâlnea altădată colibele păstorilor – mesageri transhumanți între versanții Leonului și șesurile Castilliei, vânători și maeștri ai jocurilor de măști cu nume consonantice : zamarrones, bardaneos, Dansul Ursului ; cabanele s-au scufundat în straturile vremii, iar vaquieros mai circulă astăzi doar prin baladele cărților de împrumut.
În pofida absolutismului tradițiilor, nici artizanatul și nici gastronomia zonală nu ating performanța. Nu recunoaștem în Asturia nici abundența bască, nici obsesia decorațiunii, fantezia sau finețea de gusturi ale gintelor sudice. Ceramica neagră, lucioasă, de Cangas de Narcea, produsele pielăriilor din Gijón și al orfevreriilor din Oviedo îi descriu în întregime arcul meșteșugurilor. Bucătăria de la malul mării ocupă un loc modest, între preferința galiciană pentru scoici și cea cantabrică, pentru fructe de mare ; mai sus, pe treptele munților, felurile de mâncare levitează în jurul fabadei ( mâncarea de fasole ), în jurul căreia ocupă loc preacinstita familie a brânzei, încoronată de sidra, regina meselor la restaurant. Pentru necunoscător, degustarea cidrului de mere la o terasă se transformă într-un prilej de amuzament, întrucât regula spune că sticla din care se toarnă alcoolul trebuie ridicată deasupra capului, iar chelnerul trebuie să privească în altă direcție atunci când își împlinește oficiul. Inutil de menționat mirosul de fructe care se ridică de-a lungul ovetanei calle Gascona, la fiecare final de semana și persistă, după aceea, zile în șir.
Cultura populară își re-cucerește orașul în perioada fiestei, atunci când defilarea costumelor alb-albastre îi blochează circulația, iar cerul se umple de plânsul cimpoaielor, de răpăitul tobelor și de vocile saboților de lemn ( mandroños ). Dacă vremea rece scade numărul sărbătorilor, ea nu le afectează și pitorescul : cortegiul „înmormântăriiˮ sardinei ( Antroxu ), celebrarea nopții Sfântului Ion, cu artificiile și alergarea cailor pe plajă, pelerinajul la grota Fecioarei din Covadonga, Ziua Emigranților ( San Mateo ), Ziua Mineritului ( Santa Barbara ) ocazionează temporare imersiuni în fluidul sufletesc colectiv, până la vâna sonoră, de izvor pirenaic ( E.M. Torner ). Cel mai adesea, firul melodic se toarce pe fluierele cimpoaielor din piele de ied și este susținut de glasurile bărbaților și de cadența tamburului ; trezite din somn, pe scena de scânduri încep a se învârti horele ( danza prima ), jocurile marinărești ( danza de los arcos ), jota.
La ceasul încheierii petrecerii, Asturia se întoarce în spatele rutinei citadine, ca și cum s-ar furișa înapoi în memorie. De acum, îi mai putem surprinde umbrele imaginarului numai pe cărările lăturalnice ale codrilor, prin hățișurile în care singurătatea i-a conservat eresurile și strămoșii ; avem, ca indicii, dolmenul din Cangas, acoperit cu simbolurile Mamei, peștera-sanctuar a lui Buxu, cu scenele sale de inițiere, grota druidică din Covadonga, transformată în bazilică a Fecioarei Maria. Expediția taie sate peste care „soarele mai iese încă dansândˮ în ziua de San Juan ; cu cât ne afundăm în desișuri, cu atât tensiunea prinde să crească. Printre buștenii mâncați de mușchi și tufele albastre de afine, ne pot ieși înainte sălbăticiunile, dar și spiritul bărbos al pădurii, cu picioare de țap, înfuriat că i-am încălcat teritoriul. Din păcate, nu este singurul pericol. Într-un vesel alai, năzdrăvanii spiriduși Trasgu ne-ar putea conduce spre grotele părăsite, râpe sau prăpăstii. Ar fi bine să călcăm cu fereală și să ciulim bine urechile, dacă nu vrem să o trezim pe vrăjitoarea Guaxa, care își face veacul prin scorburi și ar putea să arunce blesteme. Înfuriat pe îndrăzneala noastră, Nuberu, spiritul norilor de furtună, ne-ar putea trimite averse însoțite de tunete și fulgere. Chiar dacă supraviețuim urcușului și ajungem cu bine dincolo de creste, trebuie să umblăm cu fereală, să nu deranjăm scalda nimfelor Xanas, care colindă țărmurile vizcaine până spre sud, către palatele transparente din Cerdeña.
Ocupați cu ascensiunea, nici am realizat când în jur s-a țesut înserarea. Mă așez pe un buștean, la înălțime și urmăresc cețurile care coboară și încep să lărgească, treptat, momentul de tăcere într-un fel de eternitate silvană, apoi într-o durată ce pare să se solidifice, să împietrească și se preschimbă în chipurile vineții ale stâncii.
