„opera mea este aici, în această Salamancă, în care am luptat și unde aș vrea să morˮ
( Miguel de Unamuno )
Vorbind despre Salamanca, trebuie să discutăm despre felurile de a fi ale luminii. Mai întâi, despre lumina asfințitului care îmbracă orașul, în serile de vară, în acrilul melancoliei. Este momentul în care piatra specială a edificiilor și palatelor, „de culoarea spicului de grâuˮ radiază, poleiește oamenii și obiectele. Surprinși, spectatorii simt că trebuie să vorbească în șoaptă, să se strecoare fără să facă zgomot. „Oh, Salamanca!ˮ – exclama Unamuno, cu un secol în urmă – „între pietrele tale de aur / studenții au învățat să iubească / în timp ce câmpurile care te înconjură dădeau / zemoase fructeˮ.
Încetul cu încetul, „soarele-Tată al Castilieiˮ începe să scadă, iar seninul, să se destrame. O lumină artificială se împarte pe străduțele „pădurii de piatră care a început istoriaˮ și le lungește penumbra. Ne continuăm drumul de-a lungul uliței Librarilor, către Rectoratul vegheat de statuia lui Toma d’Aquino, spre cartierul francilor și biserica veche. Lămpi electrice descriu detalii și unghiuri neașteptate, decupează volume, iată Conventul Sfântului Ștefan, Casa Scoicilor, violaceu vrâstate, amintirea Mariei de Monroy și a dușmanilor medievali aleargă pe toate zidurile bătrâne. Ne întoarcem, pe propriile urme, până în Plaza Mayor, apoi mărim pasul spre Universitate.
Am ajuns ; îi admirăm, în tihnă, portalul cu chipurile ocrotitorilor, Regii Catolici, Carol Quintul – „Regii pentru educație, educația pentru Regiˮ, scrie în grecește – ne amintim covoarele flamande, splendida bibliotecă, reformată în secolul XVIII. De prin 1254, renumele școlii salamantine nu a încetat să crească, în urma Parisului, Oxfordului. Două veacuri mai târziu, Universitatea își cucerise orașul din mâinile negustorilor, dar și o bună bucată de lume ; pavilionul ei atrăgea odraslele aristocraților irlandezi, hidalgo portughezi, mistici din pustiuri arabe. Izbândele intelectuale și cultivarea tradiției îi răspândeau faima : Luis de Leon, muzicianul Salinas, Francisco de Vitoria, umanistul Antonio de Nebrija, care încheie aici structura gramaticală a limbii, în timp ce amorurile atâtor Calixt și Melibeea treceau coperta literaturii. Într-o epocă de insecuritate și de pandemie, dirigenții locali au știut să conducă, cu mâna sigură, o arcă a culturii înalte și să exporte brandul competenței profesionale și al seriozității ; legende urbane povestesc despre autorul „Istoriei Salamancăiˮ, care a preferat să se sinucidă decât să trăiască cu onoarea știrbită de omisiunea unui amănunt științific. Tot atunci, studenții care „picauˮ examenul doctoral erau conduși afară din cetate, pe Poarta Carelor, sub bombardamentul zeflemelei colegilor de an.
De fapt acolo, în mijlocul nopții, se afla, tăinuită, a treia sursă de lumină, cu mult mai discretă, dar mai puternică decât celelalte. Era vorba despre scânteia educației, care s-a aprins aici cu multă vreme în urmă și, spre deosebire de altele, a crescut odată cu timpul, a pus în mișcare istoria, continuă să preschimbe materia personalității în aur. Este lumina coacerii și a înmulțirii spirituale care adie din cartea deschisă, într-un aer de studiu și liniște. „La picioarele pietrelor tale, Salamancaˮ, scria, deunăzi, Unamuno, „ale recoltei de gânduri liniștite / care s-a maturat an după an, în aulele tale / doarme amintirea. / Doarme amintirea, speranța doarme / și cursul liniștit al vieții tale / așa cum cresc stejarii, lent / lent și sigurˮ. Această tăcere „în care se aud gândurileˮ, condiție a „dialogului celui mai important, cel cu tine însuțiˮ a căutat-o Unamuno întreaga sa viață. Ea l-a făcut să refuze, în mai multe rânduri, onorurile capitalei. „În zilele de vacanțăˮ, scria el, „când aula e mută, Patio de Las Escuelas cu bronzul lui Fray Luis de Leon vorbesc despre eternitate și permanență. Nu dau pentru nimic în lume acest patio, departe de tramvaie, de trenuri și de sterila agitație umanăˮ. În munca pasionată din bibliotecă, intelectualul-aristocrat și-a descoperit cheia existenței – iar de aici, recunoștința sa fără margini : „întotdeauna când vorbesc despre mine, despre Spania mea, despre oricare alt lucru, vorbesc despre Salamanca ˮ, declara el.
Cetatea îi este, cu toate acestea, locaș de adopție. El o descoperă de abia din momentul în care își începe munca la catedra de limba greacă a Universității ; în paralel, pornește o intensă activitate publicistică, ține conferințe, publică poezie, colecții de eseuri, nuvelistică, dramaturgie, studiază filosofia religiei, anchetează specificul iberic, cu răbdarea cu care examinase identitatea neamului basc de origine. Cariera i se dezvoltă în același timp cu familia și cu urbea, care se industrializează accelerat ; orașul și savantul par supuse aceluiași timp și să crească simbiotic. Salamanca îi devine scena succesului științific și politic, Universitatea îi creează o catedră cu numele său, Primăria îl înnobilează cu titluri. Din păcate, tot aici se confruntă cu moartea copiilor, cu deziluzia, dizgrația ; în timpul războiului franchist este destituit din funcții, ca agitator politic și alungat, șapte ani.
Sub cerul Salamancăi, anii continuă să se scurgă, dar vocea îi umple, încă, aula veche. Ochii de piatră ai bustului îi urmăresc istoria țării, pe care o considera în derivă, așa cum cărțile continuă să-i caute urma lui Dumnezeu. Profesorul nu se înșelase : toate acestea vorbesc despre durata cea lungă a educației. Și despre amintire. „Când soarele la asfințit va aprinde / aurul secular care te acoperă / cu limba ta de herald etern / spune tu ( Salamanca ) ce am fostˮ.
Miguel de Unamuno, „Pensamientos y sentimientos – selección y edición a cargo de J. Agustin Torijanoˮ, Consorcio Salamanca, 2002
