Interviu Stefan AHNHEM: O poveste cu adevărat bună este cea în care nu ești sigur că binele învinge

Stefan Ahnhem este autorul celei mai vândute serii de thrillere scandinave – o serie de romane explozive care îl au în prim-plan pe detectivul Fabian Risk. Minus optsprezece grade, Al nouălea mor­mânt și Victimă fără chip sunt trei dintre aceste romane publicate și în limba română, la Editura Litera. Spectaculosul și foarte caris­maticul autor nordic a fost la finele anului trecut în România; inter­viul de față a fost realizat cu prilejul acelei vizite, o premieră pentru Stefan Ahnhem.

 

Este nevoie de un număr minim de crime pentru a scrie un roman polițist?

(râde) Chiar este o întrebare amuzantă. Nu, deloc. Dar nici nu poți scrie un roman polițist fără crime. În mod normal, ai o crimă la început, după care începi să ai bănuieli față de cineva. Și, la mijlocul cărții, vei afla, cel mai probabil, că acel suspect era și el o victimă. La sfârșit, deși mai apare de obicei o crimă, poate că reușești să mai salvezi viața unor victime potențiale. Sunt două crime, până la urmă, de regulă. În ce mă privește, am vrut să am în romanele mele câte un ucigaș care să reușească în ceea ce face; de aceea mor atât de mulți oameni în cărțile pe care le scriu. Dar, desigur, nu am un plan – ca în fiecare carte să moară anume așa de mulți oameni. Pur și simplu, aceasta decurge din tipul de scenariu, de intrigă pentru care am optat.

Însă e musai să curgă sânge, pentru a avea de-a face cu un roman polițist, nu?

Cam da. Romanele polițiste sunt despre viață și despre moarte; dacă omori pe cineva, adesea, lucrurile devin sângeroase.

Cum trebuie să fie crimele din romanele polițiste? Mai precis: ce nu trebuie să lipsească în această privință?
Cred că, într-un fel sau altul, trebuie să fii lipit de pagină. Prin urmare, neapărat trebuie să existe suspans; pentru că, dacă nu există suspans, dacă nu există surprize, atunci te vei plictisi. De asemenea, ai nevoie de personaje puternice, reale, pentru că, adesea, în thrillere, e vorba mai ales de intrigă. Și, dacă nu îți pasă de personaje, nu îți pasă dacă ei mor sau dacă vor supraviețui; ei bine, mie îmi pasă de personajele mele, vreau să îmi pese de personajele mele. Personajele, așadar, trebuie să fie aproape în 3D – ca și cum ar fi în carne și oase, ca și cum ar putea ieși din pagină și s-ar putea plimba printre noi. Nu în ultimul rând: mulți cred, și aceasta este o greșeală, că un thriller e despre moarte. Dar el este tot atât despre moarte cât este și despre viață. Ce vreau să spun, în alte cuvinte, e că în poveste trebuie să existe viață, pentru a avea ceva de pierdut, ceva care se pierde.

Cum vă „preparați“ dozajul pentru proza pe care o faceți? Cum vă construiți scenariul narativ?

Cred că, într-un fel, încă mă lupt să găsesc echilibrul perfect. Merg foarte mult pe intuiție, mă gândesc foarte mult la ceea ce urmează să scriu – dar acesta este numai un fel de a privi munca pe care o fac. Important, foarte important este să înțelegi cum se simte ceea ce faci – dacă se simte bine sau dacă, într-un fel sau altul, se simte greșit, pare nerezonabil, pare că nu e în regulă. Este un reglaj foarte fin aici. Uneori, spre exemplu, simt că nu e bine ce fac – dar nu știu să spun exact ce e în neregulă în ceea ce fac. Și atunci mă întorc la mine însumi, intru anume pentru aceasta în mintea mea și încerc să analizez de ce nu funcționează. Adesea, găsesc o soluție mergând în sensul acesta. Cred că intuiția, stomacul și pieptul meu sunt cele mai importante părți ale corpului meu atunci când e vorba de a găsi un echilibru în ceea ce fac, în ceea ce scriu.

Rescrieți des, rescrieți mult?

Iubesc să rescriu – este unul dintre cele mai frumoase procese, cred, ale muncii pe care o presupune faptul de a fi scriitor. Când ai primul draft e ca și când ai o mașină, în premieră – îi deschizi portiera și vezi că nu funcționează bine, simți că nu ești obișnuit cu ea. Când rescrii, schimbi, „ungi“ puțin motorul, faci mașina să funcționeze – și o faci să fie a ta. Și, dintr-odată, ușa se închide bine și motorul sună așa cum vrei tu când pui cheia în contact. Când editezi, faci la început schimbări mari – și cred că e firesc să le faci, pentru că ai un întreg, ai viziunea întregului; mai apoi, schimbările sunt din ce în ce mai mici, sunt reglaje fine. Ei bine, când vezi și când simți că lucrurile acestea mici au îmbunătățit calitatea scrisului tău, sentimentul de satisfacție este extraordinar. Eu, la prima versiune, scriu mult – pagini întregi; și mă repet adesea. Uneori mă lovește o idee, văd o scenă și mă duc să o scriu repede, indiferent cât de neglijent o fac; nu trebuie să o uit, o notez, o detaliez. Și apoi, poate după 7 sau după 10 capitole, îi găsesc locul în roman. Sau, poți avea mai multe locuri în care se potrivește o idee și scena corespunzătoare ei – și atunci, iarăși mă întorc, intru în mine, îmi ascult intuiția.

Intuiția, stomacul și pieptul…

Neapărat! Le ascult pe toate trei și găsesc locul cel mai bun cu putință.

Știți acum foarte bine de ce anume e nevoie pentru a scrie un roman de succes? Succesul dumneavoastră în lume este unul fulminant. Aveți cheia lui?

Nu, nu o am. Dar știu ce îmi place, știu ce mă poate satisface, atunci când scriu. Și cred că gusturile mele – mă refer în special la seria care îl are în prim-plan pe Fabian Risk – sunt împărtășite și de foarte mulți dintre cititorii mei. Deci, dacă eu sunt mullțumit, cred că ei, mulți dintre ei vor fi mulțumiți. Poate că în privința altor serii posibile, lucrurile vor sta diferite. Însă aici, la cele cu Fabian Risk – dacă mie îmi place cum a ieșit un roman, atunci cred foarte tare că el va fi un roman de succes.

Vă ajută în ceea ce scrieți experiența dumneavoastră din cinematografie? Ochiul cinematografic, să zic așa, e important – sau, mai mult, decisiv – pentru tipul de literatură pe care ați ales să îl faceți?

Am fost aproape două decenii scenarist și cred că aceasta m-a ajutat foarte mult. Și mă ajută în continuare. De fiecare dată când încep un capitol nou din vreo carte de-a mea, trebuie să îl văd; dacă aș fi regizor, mă întreb unde aș pune camera și în ce unghiuri. Da, răspunsul la întrebarea dumneavoastră este răspicat „da“ – romanele mele trebuie să se vadă. Așa am scris întotdeauna – ca și cum aș fi avut în fața ochilor un film. Sigur că, în cazul literaturii, limbajul e diferit – e nevoie mai ales de uneltele prozei pentru a face un roman. Dar „priveliștea“, din punctul meu de vedere, trebuie să fie ca și cum aș face un film.

Care e, din punctul dumneavoastră de vedere, diferența dintre a scrie un scenariu de film și a scrie un roman? Care e diferența esențială?

Când scrii un scenariu, vă rog să vă imaginați o muscă bine așezată pe un perete care privește toată scena. Și, cu ochiul camerei, încerci să explici ceea ce vede acea muscă. Personajul X bea acum ceai, apoi e implicat în acest dialog și așa mai departe. Când scrii proză, trebuie să te miști; nu mai poți să fii musca de pe tavan care privește în jos. Trebuie să intri în capul cuiva, îți trebuie un „punct de vedere“. Spre exemplu, dacă mintea este a lui Fabian Risk și dacă trebuie să vedem o scenă anume din punctul lui de vedere, atunci totul trebuie să fie filtrat prin mintea lui – trebuie să privim cu ochii lui, dacă nu e concentrat, trebuie să îi simțim nesiguranța sau chiar anxietatea, dacă e speriat, trebuie să simțim că este speriat și așa mai departe. Diferențele acestea sunt foarte importante. Dacă eu aș scrie proză cum e descrierea în care e implicată musca de pe perete despre care vorbeam, totul ar fi foarte plictisitor.

Cine e Fabian Risk? Unde, cum l-ați descoperit?

Când l-am creat, era cam în aceeași perioadă în care am lucrat mult cu Henning Mankell, la seria Wallander. Am vrut să inventez un detectiv care să fie opusul lui Wallander – acesta este bătrân, gras, singur, bea foarte mult whiskey, ascultă muzică veche, de operă. Am vrut să am ceva foarte diferit de acesta. Deci: aveam nevoie de cineva care să fie cu cel puțin 20 de ani mai tânăr, care are încă o familie, care nu e alcoolic, un personaj așadar care încă o viață în față, cum s-ar spune. Așa s-a născut. Din bucățile acestea de dorințe ale mele.

Vă speriați când citiți ce fac anumite personaje din literatura dumneavoastră?

Trebuie să vă spun că nu îmi citesc cărțile. Când lucrez la un capitol sau la altul, este ca și cum aș fi un chirurg – nu se poate, nu ai voie să îți fie frică de sânge atunci când operezi o inimă. Nu, nu mă sperii de ce face niciunul dintre personajele mele, dar pot să simt anumite lucruri, să am anumite stări atunci când scriu. Pot să simt când e ceva entuziasmant, după cum pot să fiu foarte trist. Nu, nu mă sperii. Poate că dacă aș scrie undeva, într-un sat, izolat, într-o căsuță, iarna, poate că atunci m-aș speria. Dar eu trăiesc în oraș, înconjurat de oameni.

Beți același ceai ca și unul dintre personajele dumneavoastră? Chiar și acum, observ…

Așa e. Îmi place rooibos. Și, da, îl bea constant – cum și eu – unul dintre personajele mele recurente din roman. Vi-l recomand și dumneavoastră, și cititorilor dumneavoastră.

Citiți multă pshihologie pentru a o investi în personajele dumneavoastră? Mă refer la pachete tematice din literatura psihologică extreme, despre borderline, despre sociopați, despre comportamente deviante…

De fapt, nu. Chiar nu obișnuiesc să citesc des așa ceva.

Păi? Și atunci, de unde ies aceste personaje, de unde ies acțiunile lor neobișnuite și foarte dure, uneori?

Eu îmi iau fiecare personaj, fie el și cel mai neînsemnat, foarte în serios și încerc să le înțeleg, în logica lor proprie. Pe de altă parte, cred că altele sunt persoanele care trebuie să facă analiza personajelor mele – eu doar le descriu. Cu alte cuvinte: încerc să mă pun în situația lor, în loc de a mă uita la ele pur și simplu.

Înțeleg că, după ce scrieți, urmează și un debriefing? De vreme ce intrați în mintea unor nebuni, în mintea unor ucigași sofisticați…

Da, uneori da. Trebuie să fac aceasta. Mai ales în cazul capitolelor foarte tensionate – am nevoie de ceva complet diferit și foarte pacifist, pentru a ieși cu mintea de acolo, din carte.

Cine sunt maeștrii dum ­neavoastră pentru proza pe care o faceți? Vreau să spun: în afara maeștrilor genului în care se încadrează literatura dumneavoastră?

Henning Mankell m-a inspirat foarte mult. El avea un fel foarte aparte de a dezvolta povești, un fel pe care l-am apreciat din plin. Pe de altă parte, încerc să nu citesc așa de multe thrillere, pentru că vreau să îmi dezvolt propriul stil de a scrie în interiorul acestui gen. De aceea, ceea ce eu citesc mai mult e în afara acestui gen literar; citesc, spre exemplu, și mă ajută, mă inspiră, multă literatură nonficțională.

Aveți, la finalul fiecărui roman al dumneavoastră, în partea de dedicații câteva nume. Aceleași.

Da, sunt cei care compun familia mea.

Bănuiam. De aceea, întrebarea mea e aceasta: ce e bine, ce e protector, ce e medical să aibă lângă el un autor care lucrează cu atât de mult sânge textual, ca să zic așa?

Familia este extraordinar de importantă pentru mine. De asemenea, prietenii sunt foarte importanți; la fel, vinul bun și mâncarea delicioasă. Nu pare mult, dar nici puțin nu este. De regulă, lucrez până la 6 seara. Adesea, după ce termin de scris, intru în bucătărie și, cel puțin timp de o oră, gătesc; aceasta mă ajută mult, mă reconfortează. De fapt, eu am o viață fericită, împlinită. Am o familie extraordinară, am prieteni foare buni, ascult muzică bună. Poți să asculți cântece vesele sau cântece triste; pentru mine, cântecele triste sunt cele mai fericite. Și, à propos de aceasta, mai cred ceva: dacă poveștile sunt bune, ele sunt aproape întotdeauna triste, tragice. În felul acesta, nu prea cred în finaluri fericite. Pentru că îmi plac poveștile bune.

Deci binele nu învinge în romanele polițiste sau în thrillere?

Nu prea. Ar fi drăguț, ar fi plăcut, dar nu ar fi prea realist. O poveste cu adevărat bună este cea în care nu ești sigur că binele învinge. Întotdeauna va exista un cost pentru a obține echilibrul între bine și rău. Cam toate finalurile cărților mele nu sunt nici fericite, nici foarte triste; sunt undeva între. Dacă mergi la cinematograf și vezi un thriller, cred că filmele de acest gen care rămân cu tine sunt acelea care se termină trist; vezi Chinatown sau Seven.

Fabian Risk rezolvă o crimă. Sau mai mult crime. Dar rezolvă el și marea problemă a răului?

E o întrebare care îmi ridică ceva probleme, o întrebare care îmi place, mai ales că nu m-am gândit la aceasta. Dar tind să cred că nu. Nici el și nici oricare al erou pozitiv al romanelor polițiste nu epuizează această problemă. Poate că asta încerc eu să fac prin romanele mele – să reduc din răul acestei lumi, numindu-l, punându-l pe hârtie. În ultimele mele două cărți (ele nu au apărut încă în limba română – n.m., C.P.), ideea de bază e că un om, fie el și un criminal, are cel puțin un motiv pentru care face ceea ce face – și, dacă vei găsi motivul acela, dacă vei pune degetul pe el, vei rezolva și crima. Dar eu mi-am pus întrebarea – răul are nevoie de un motiv? Nu știu, nu e deloc simplu de răspuns aici. Am încercat, deci, să creez situații în care nu există motiv pentru răul care se produce. Și atunci, ce fac polițiștii, ce fac detectivii? Merg la întâmplare. Dacă rotesc întrebarea dumneavoastră în minte – și o fac, acum, în timp ce vorbim – e și pentru că eu însumi încerc să îmi dau seama de cât de complexe sunt fațetele răului. Fabian Risk, eroul meu, încearcă foarte mult să facă fix ceea ce trebuie, ceea ce îl duce uneori la alegeri greșite și la stabilirea unei liste de priorități eronate. Alege adesea în detri ­mentul familiei sale, bunăoară, pentru că afară, în libertate, este un criminal care trebuie să fie prins. Fabian Risk nu are un plan mare, măreț; el încearcă numai să stingă incendiile pe care le vede acum, în imediata sa apropiere.

Care e diferența specifică a literaturii pe care o faceți dum ­neavoastră? Spuneați și ceva mai devreme că încercați să dezvoltați ceva personal, cât mai personal.

Da. Întâi: cred că o poveste bună e o poveste bună, oricare ar fi genul în care ea este așezată. Prin urmare, ca să faci o poveste bună, trebuie să o spui într-un anume fel pentru ca oamenii să te asculte, pentru ca ei să devină curioși. Sunt, de fapt, cam aceleași „unelte“ cu care poți să o faci, fie că este vorba despre comedie, de thriller sau de oricare alt gen. E, deci, vorba despre storytelling, de faptul de a povesti, de a ști cum să povestești. Cred că secretul „superputerii“ mele stă în aceea că am un set bun de unelte – unele țin de tehnicile de dramaturgie, altele, de cum să spun o poveste astfel încât oamenii să mă asculte, astfel încât să le mențin interesul. Unii autori au idei mărețe și, când încep să le pună în pagină, se opresc sau devin stresați sau fac povestea mai mică, pentru că, inițial, aveau în posesie de fapt ceva neverosimil. Ceea ce fac eu e să mă agăț de acea idee pe care, în mod normal, nu o va crede nimeni, pentru că este mult prea trasă de păr și să îmi canalizez toată energia pentru a face acea idee citibilă și plauzibilă. Fiindcă a fost ceva, la început, care mi-a stârnit interesul în legătură cu ea; și atunci, în loc să o reduc, să o ajustez, mă simt foarte confortabil să o urmez și să o fac să funcționeze pe hârtie. Nu renunț; nu renunț până nu ajung acolo.

notă: acest interviu a fost publicat în premieră în revista ”România literară”

Mulțumiri dnei Nadine Vlădescu pentru traducerea simultană a acestui interviu.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *