25 : 11 = 2,272…

este un calcul elementar care relevă indubitabil cât valorează viața unui om din punct de vedere al justiției comunitar europene în care se încadrează evident și cea română. Nu putem trage altă concluzie atunci când un criminal în serie condamnat la închisoare pe viață, având unsprezece crime la activ,  e eliberat după 25 de ani. Împărțirea e corectă de vreme ce victimele erau oameni ai străzii, deci egale valoric. Desigur că nu întotdeauna Europa gândea juridic atât de degenerat mai ales că sursa dreptului, adică dreptul roman, avea o prevedere foarte clară în cazul crimelor cu premeditare: crimina extinguntur morte,  crimele se ispășesc prin moarte, deci pedeapsa capitală, pornind de la mai vechiul talio. Mult mai târziu, prin anii 60, un francez celebru afirma că „o viață de om nu valorează nimic, însă nimic nu valorează cât o viață de om”. Interpretarea în doi peri nu-și avea rostul de vreme ce la data aceea ghilotina din Hexagon reteza cu precizie capetele criminalilor. 

Indubitabil crima a ajuns să facă parte din drepturile omului, astfel că  o viață de om ucis poate fi echivalentul a 2,272… ani. De remarcat că o țară, necomunitară, veghează cam impertinent asupra respectării drepturilor omului în aproape toată lumea, pedeapsa capitală  fiind însă aplicată în patrie; din păcate nu în toate cazurile. E oricum o probă că omuciderea nu face parte din drepturile omului precum în UE. Mai mult chiar, perversa Europa, călăreața lui Zeus tauriform, face tot posibilul pentru a-i salva pe criminali prin tertipuri juridice probând indubitabil că rolul curților nu mai are nimic cu legea în ciuda denumirilor pompoase. Invocată tot mai rar ca loc de recreere (eventual prin reclame de primăvară – vară), curtea e vehement clamată în forme precum Supremă, Constituțională, de Casație și Justiție.  De la curtis trimițând la cohors cu genitivul cohortis avem curtea din română cu aceleași înțelesuri ca în latină, adică ogradă, curte pentru vite și păsări. Dar și cohorta ca o zecime dintr-o legiune, putând fi   pretoriană, imperială (o mie de oameni ai împăratului), urbană (poliția orașului), iar mai apoi, aproape de noi, suită a unui magistrat. Numai că urmărind activitatea Curților europene, deci și de la noi, putem înțelege mai corect de ce cohors avea și sensurile nu tocmai onorabile  de alai, droaie. Și astfel, cum lucrurile se leagă de peste două mii de ani, s-a ajuns azi la următoarea situație: infrangere moștenit ca a înfrânge, (dar și neologismul infracțiune) ne întoarce la frangere legem, a frânge legea; poate cel mai semnificativ în română e a(-ți) frânge gâtul (cuiva) ca o consecință a nerespectării cutumelor sau, mult mai rar, a nerespectării legilor. 

Dureros și regretabil însă, prin chiar funcționarea sa, sistemul juridic european, deci și cel românesc, probează că prin soluțiile de neatacat, infracțiunea devine o (în)frângere a legii. Desigur, de la caz la caz, se poate ajunge la situația în care nu avem ce împărți precum în calculul elementar de la care am pornit de vreme ce proscrisul a devenit caz prescris. 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *