Interviu GABRIELA ADAMEȘTEANU: În literatură, lucrurile sunt complicate…

Dialog realizat de Cristian PĂTRĂȘCONIU.

Demult am vrut să vă pun această întrebare : ați pierdut multe dimineți cu ”Dimineața Pierdută”?

Nu știu câte dimineți am pierdut, probabil cele din weekenduri, fiindcă în restul săptămânii lucram la Editura Științifică și Enciclopedică, începeam la  7,30, ceea ce însemna că de acasă plecam cu o oră înainte. Locuiam la început în Prelungirea Ghencea, acolo unde era capătul mașinii 105, și începeau câmpurile iar apoi într-o garsonieră din Militari, la stația Lujerului. Din ambele locuințe era un drum aproape la fel de lung cu două mașini supraaglomerate, și nu rareori trebuia să semnez în condica întârziaților. Astfel îmi pierdeam dimineațile și am multe descrieri de drumuri cu autobuze aglomerate,ce vor rămâne probabil nefolosite de acum înainte, fiindcă acel timp e tot mai departe de mine,de noi toți.

Chiar: când scrieți(literatură) cu cel mai mult spor? Aveți anumite ritualuri când e vorba de scris?

De când nu mai sunt nici editoare, nici redactor șef de revistă, nici măcar jurnalistă, îmi permite să scriu dimineața, mai degrabă decât seara (când fac deobicei corespondență). Beau cafea și/sau ceai și înafara momentelor când se apropie dead-line-urile, scriu o oră, două, nu mai mult. Și de cele mai multe ori încep recitind ceva ce scrisesem deja înainte și corectez, nuanțez, adaug.

Mai țineți minte despre ce era prima pagină de literatură pe care ați scris-o despre care ați fost mulțumită cum a ieșit?

Este proza cu care am debutat în revista Luceafărul în ianuarie 1971 intitulat Prietenie_un fragment dintr-un capitol din Drumul egal al fiecărei zile.

Tihna e mai bună pentru scrisul dvs. Sau mai degrabă o agitație în jur?

Evident, tihna, ca să mă pot concentra pe lucrul la un roman, ceea ce presupune ritmul, cooordonarea destinelor, logica personajelor etc.

Ce faceți când vă împotmoliți?Cum vă deblocați scrisul?

Nu mă împotmolesc.Începuturile de roman sunt spontane, iar continuarea o fac recitind ce am citit deja.  Scot ce nu-mi place și continui . Nu mă silesc să scriu,dacă nu am chef, ca un elev obligat să-și facă lecția.Cartea crește în tine ca o plantă (citat din memorie), a spus Culianu în interviul pe care i l-am luat in decembrie 1990. O definiție plastică și exactă.

Ce este pentru dumneavoastră sunetul unei cărți?Cum dați de el? De unde vine acesta?

Nu știu să-l definesc.Pentru profesorul de literatură este probabil ”stilul” cărții respective.N-am reguli ca să dau de el, scriind, îl recunosc la un moment dat, fiindcă este ”nou”,este ”altfel, altceva”.Scrisul are și o parte magică, nu totul poate fi explicat.

Cum gândeați despre roman acum 30-40 de ani? Și la ce iluzii despre el ați renunțat între timp?

Nu gândeam nimic: romanul era alegerea mea și la citit și la scris. La fel și azi.

Romanul e o alegere ”de plăcere” sau a fost o opțiune pe care v-ați impus-o?

Dacă nu este o plăcere, o ”nevoie firească”, scrierea literaturii  trebuie abandonată,cât mai repede, în favoarea altor opțiuni, cu adevărat  profitabile. Dar nici măcar acelea nu trebuie impuse, dacă nu vrem să avem o existență mediocră, ternă.

Ce poate face astăzi un roman, un roman bun, desigur? Care este forța lui?

Să-l facă pe cititor să-și regăsească,citind, propriile  experiențe de viață.Să-i aducă foarte aproape lumi îndepărtate și oameni necunoscuți.

Când era mai complicat și mai provocator să scrieți literatură: în comunism sau în democrație?

Scrisul literaturii n-are nici o legătură cu regimul politic (dacă nu ești cumva în închisoare).Complicația începe cu publicarea.Comunismul nu trebuie imaginat ca o perioadă identică, sunt mari diferențe între deceniile lui. În anii 50 publicarea cărților nealiniate era exclusă. În 75, când am debutat eu,cenzurarea unei cărți ținea de ”normalitate”. Dacă aș fi azi, într-un orășel de provincie, la început de drum literar,publicarea ar putea să-mi pună probleme .

De ce spuneți aceasta? Nu e suficient ca o carte să fie valoroasă?

Scriitorul începător are  doar un text pe computer .Sau un print. Până să devină carte e drum lung. Iar valoarea se stabilește greu- dispute între critici,istorici lterari, arbitrate de timp. Scriitorul începător trebuie să convingă un editor să riste bani cu el, ceea ce nu e ușor.

Ce teste – și cât de necesare sau de inevitabile sunt acestea – are de trecut în prezent un scriitor?Prin ce site trebuie el să treacă pentru a atrage atenția și pentru a se impune?

Nu e vorba despre teste.  Profesioniștii (editori, critici, scriitori) vor citi cartea si o vor susține sau nu pentru publicare. Nu sunt site, sunt doar lecturi diferite la care nu autorul, ci cartea lui va trebui să convingă.

Dar, după publicare, receptarea? Avea, în comunism, forță/influență  mai mare un scriitor decât are el în democrație?

Receptarea depinde de reviste literare, critici, asociații de scriitori etc. In comunism scriitorul avea o anume influență, dar și-o putea pierde în orice clipă.

Vedeți faptul de a publica roman și într-un registru concurențial?

Regimul concurențial este un dat, el ține de viață, inclusiv de cea artistică. Dar,după părerea mea, operele de artă nu pot fi comparate unele cu altele, așa cum nu poți aduna mere cu pere. Iar cea mai dură concurență este cu tine însuți.

Formulată din altă perspectivă tematica întrebării anterioare: pentru cine scrieți roman? Și pentru ce?

Fiindcă îmi face plăcere să  scriu (nu doar romane ci și proze scurte), ar trebui să spun că o fac pentru mine.

Care este personajul din toate romanele dumneavoastră care vă seamănă cel mai mult.? Și de ce?

Personajul în care am pus cel mai mult din mine nu este o femeie, așa cum probabil  vă așteptați, ci un bărbat: profesorul Mironescu. Preocuparea pentru destinele României,pentru apropierea de Europa, observațiile despre relele acestei țări pe care le deplângem, dar le trecem, identice, de la o generație la alta, profeția că că acest popor, neobișnuit cu democrația, poate fi subjugat de o dictatură,implicarea idealistă în politică etc.,  – pe scurt, discursurile sale, neadecvate într-un salon, sunt ale mele.

Și neadecvarea lui este tot a mea: felul în care este privit și neînțeles de către ceilalți, generozitatea față de cei apropiați, care îl împinge să nu vadă trădarea Sophiei și a lui Titi Ialomițeanu, modul în care își cenzurează gelozia etc. sunt ale mele din acel moment al vieții mele.Nu doar ideile, ci și sentimentele lui Ștefan  Mironescu( de ex. suferința adolescentului la moartea unui părinte), ori de caracter (perseverența profesională ”într-o lume care arde”)  sunt ale mele. Boala, aspectul fizic, sexul au fost măștile cu care am încercat (și am reușit să ascund) faptul că ” Profesorul Mironescu c est moi”.

Între alte reproșuri pe care avea să mi le facă, peste ani, Magdalena Bedrosian, lectorul cărții, poate cea mai importantă dintre persoanele care  au făcut posibilă apariția ei, a fost și faptul că” l-am făcut urât pe bietul Mironescu.”Gândindu-mă mai bine, i-am dat dreptate și am încercat ”să-l retușez” un pic la ultimele ediții, dar nu am reușit mare lucru.

De ce spuneți că v-ar fi tentat mai mult să deveniți un scriitor, nu o scriitoare?Ce fascinație au pentru dvs. personajele masculine?

Personajele masculine n-au nici o fascinație pentru mine. Aparent,pentru o scriitoare, personajele masculine sunt mai greu de construit pentru că există diferențe între felul cum își trăiesc experiențele sociale,obsesiile sexuale, competițiile etc. Dar pe de altă parte, și experiențele sociale, sexuale, competițiile între femei sunt foarte diferite între ele. Un prozator/o prozatoare iese oricum din corpul, din mintea sa proprie și îmbracă pielea altcuiva. Din păcate există o prejudecată (sexistă, evident) că scriitoarele sunt capabile să scrie doar despre ele însele, ori, cel mult, despre ”lumea femeilor”, de parcă ar trăi într-un harem, nu într-o lume modernă, muncind dcot la cot cu bărbații. Despre Dimineață pierdută , Nicolae Manolescu a spus că este un roman al femeilor, și părerea aceasta s-a tot rostogolit, de la un cronicar la altul. Dar eu nu cred acest lucru.

M-a bucurat foarte mult  opinia Taniei Radu în cronica sa dedicată Fontanei di Trevi,apărută în revista 22 și ca să vă lămuresc sensul afirmației mele, îmi permit să o citez aici, recitându-mă și pe mine, cu afirmația întreagă, pentru a fi înțeleasă de cititori:

Gabriela Adameșteanu are un mod aparte de a fuziona fără afecte cu personajele ei. Le însoțește, are cu ele o relație de vecinătate dată (ceva din condiția prealabilă a locuirii la comun, într-o casă străină,), le studiază nemilos, așa cum fac uneori anchetatorii ascunși după geamul numai pe-o parte transparent… Mărturisesc că nu cred în tema feminității care s-ar regăsi în toate romanele Gabrielei Adameșteanu. Mai precis, nu cred că trebuie lăsată să se îmbibe de semnificațiile tendinței feministe la modă acum. Avem de a face pur și simplu cu o prozatoare care citește fără  complexe și fără complezență în datele destinului de femeie. Am tresărit plăcut, găsindu-mă confirmată într-un interviu, în care autoarea Dimineții pierdute spune:„Am vrut întotdeauna să fiu un scriitor, nu o scriitoare, și să am și personaje masculine la fel de puternice ca cele feminine“. Și are. Mai rar, ce-i drept, tocmai de aceea sar în ochi.” 

Ați plănuit trilogia pentru Letiția Branea sau așa a fost să fie?

Și da, și nu, fiindcă în literatură lucrurile sunt complicate .  Așa cum spunea Culianu, cărțile (în cazul acesta trilogia Letiției), au crescut în mintea mea,cu o altă cronologie decât cea a publicării lor Am mai spus că Provizoratul (așadar volumul al doilea din trilogie) a fost de fapt primul meu proiect literar,o jumătate de caiet pe urmă abandonat timp de 30 de ani. Am revenit mereu la el, după ce scrisesem Drumul egal al fiecărei zile (volumul întâi din trilogia Letiției)și după toate celelalte cărți, dar nu l-am putut scrie de la cap la coadă decât între 2004 și 2010. Din fericire pentru el, plecasem între timp de la revista 22 și m-am putut întoarce la literatură. Fontana di Trevi (al treilea volum din trilogia Letiției) este chiar continuarea Provizoratului.

Cum a venit Fontana di Trevi peste dumneavoastră? Îmi vine să zic, cum au venit toate celelalte romane la dvs. după Dimineață pierdută?  

Fontana a continuat firesc Provizoratul,sunt capitole pe care inițial vroiam să le pun acolo. Nu e nici o diferență între felul cum am ajuns la cărțile mele. De fiecare dată am vrut să scriu despre ceva ce observasem trăind:despre deruta și confuzia adolescenței când fiecare încearcă să-și găsească drumul vieții după moartea unui părinte (Drumul egal al fiecărei zile)despre cum este să fii bătrân și sărac (Dimineață pierdută), despre cum îi privim pe cei care au plecat din țară și cum ne privesc ei pe noi (Intâlnirea),despre consecințele legii contra avorturilor și despre gustul libertății (Fontana di Trevi).Dar de fiecare dată tabloul s-a complicat din cauza personajelor care au căpătat viața lor, independentă uneori de voința mea. După fiecare roman am înceercat să scriu o carte foarte diferită, deobicei proză scurtă (Dăruește-ți o zi de vacanță,Vară-primăvară) sau memorialistică (Anii Romantici), ca să măresc distanța față de romanul anterior și să nu cumva să mă fiu  paștisez.

Chiar: cum navigați acest interval – dintre două cărți? E o eliberare? Anxietate? Depresie? Cum este la dumneavoastră așteptarea unei noi cărți?

Terminarea unei cărți,la fel ca a oricărui proiect, este o eliberare. Mai ales dacă ai lucrat în stres în ultima ei parte. Și oboseală. Neliniște în timp ce începe să-și facă drum spre critică și public. Nu cunosc starea de așteptare a unei noi cărți. Ea se naște, ca un copil, treptat, dacă este să se nască, în timp ce eu îmi văd de traducerea cărților anterioare,de viața literară și, în primul rând, de viața mea.

Când știți că vine o nouă carte, că lucrurile s-au aliniat în așa fel încât nu mai există cale de întoarcere?

Nu poți vorbi de cale de întoarcere la un roman la care scrii ani de zile. Poți doar să descoperi, prea târziu, că e o carte proastă. Altminteri, fireste, ai multe notații, chiar capitole scrise, dar care nu merg mai departe, se opresc, de la sine, pentru o vreme, sau pentru totdeauna.

Ce dorință v-ați pus în legătură cu ”Fontana di Trevi”?

S-o termin.

Vă duce, când scrieți, o temă? O temă anume? Sau mai degrabă un personaj?

N-aș numi-o temă, așa cum se învață la ora de literatură. E mai degrabă o impresie de viață. Iar personajul te duce cu el, dacă reușești să-i dai viață. Și dacă nu.

Care e de fapt tema dvs. preferată?

Dumneavoastră ar trebui să-mi spuneți care vi s-a părut. Critcii vorbesc despre intruziunea politicului în viața intimă a personajelor.Pentru mine, a vorbi despre o temă este restrictive, altfel mă raportez la cărțile mele.

Ce sens are să reveniți la ficțiune după journalistică? Și ce farmec?

”Farmecul” este al profunzimii și al rezistenței la timp a ficțiunii. Produsele jurnalistice au viață scurtă.

 

E ceva, o temă / o obsesie despre care v-ar fi imposibil să scrieți?

Desigur. Cele provenite din viața mea foarte personală.

Sau vreuna anume despre care ați vrea neapărat să scrieți și în raport cu care simțiți că nu aveți încă nici instrumentele, nici tonul, nici poziționarea necesare?

Dar ce sens ar avea să discutăm despre ea, într-un asemenea caz?

Dacă ar fi să dați toate cărțile dumneavoastră și în locul lor să fi scris o carte, numai o carte, scrisă deja de altcineva, care ar (putea) fi aceea? Sau, ar putea fi vreuna?

Firește că nu. Nu mă pot gândi c-aș fi autoarea unei cărți străine, așa cum nu mă pot gândit c-aș fi proprietara casei sau mașinii altcuiva.

Cum percepeți că se așează cărțile dumneavoastră în afara României?

Depinde de țară. În Franța și,mai de curând,în Germania,cărțile mele încep să conteze și simt asta din ecourile care îmi vin. În altele, chiar dacă am avut presă bună, n-am intrat pe un circuit vizibil.

Sunteți mulțumită de destinul lor din străinătate?

Sunt genul de om mulțumit cu ce are. Dar asta nu înseamnă că nu încerc,cât pot, să merg mai departe.

Dar de istoria și de soarta lor de aici, din țară – în raport cu publicul, în raport cu critica literară?

Aici chiar n-am de ce mă plânge. Am fost mereu bine primită de publicul și de critică (e firesc ca unora sau altora să nu le placă la fel de mult o carte sau alta a mea) . Am o relație ideală cu echipa cu care lucrez (Ema Stoleriu, Claudia Fitcoschi șa) la editura Polirom, care a devenit o adevărată casă a mea, iar Silviu Lupescu, din punctul meu de vedere,este un adevărat prieten.

Notă: acest interviu a fost publicat, în prima partea a anului 2019, în revista ORIZONT.

 

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *