Multe dintre momentele mele – privilegiate, toate – de întâlnire cu Nicolae Manolescu sunt punctate de surâs.
Primul, dintre cele directe, e – de neuitat în veac! – acela din seara recepției de la casa familiei Jecza, în zilele în care, la o mare acțiune a Colegiului ”A Treia Europă”, venise la Timișoara un, cu adevărat, mare scriitor maghiar, György Konrád. Fostul președinte al International PEN de la începutul anilor 1990 a fost vedeta serii, dar Nicolae Manolescu, carisma sa magnetică și surâsul său au egalat, cel puțin, strălucirea acelui moment provocat de o vizită culturală atât de importantă în orașul de pe malul Begheiului.
Știam mai demult surâsul domnului Manolescu, dar de la distanță. Din, de pildă, prezența sa politică atipică din primul deceniu postcomunist. Am refăcut de multe ori, cu prietenii și chiar cu domnia sa, secvențele principale ale implicării sale politice de atunci. Cu dl Manolescu am vorbit, de altfel, și despre momentul de cotitură al finalei mari de la desemnarea candidatului Convenției la prezidențialele din 1992 – am făcut istorie contrafactuală și am vorbit despre cum ar fi arătat ”dacă”. De mai multe ori mi-a spus că nu ar fi fost chiar așa de simplu și nici așa de sigur că schimbările ar fi fost radicale și că peisajul nostru politic ar fi arătat sensibil diferit ”dacă”, deși convingierea mea adâncă e că exact așa ar fi stat lucrurile. Nu ar fi fost chiar așa de simplu – vorbe spuse, mereu, cu un surâs. Îi știam surâsul, mult mai bine, dar tot de la distanță, și din 1997 – când avea să debuteze una dintre emisiunile TV culturale care, realmente, au făcut istorie. Atunci, în aprilie, la jumătatea lunii, începea ”Profesiunea mea, cultura” – emisiunea TV gândită și realizată de domnul Manolescu: vie, perfect civilizată, șampanizată, polemică nu arareori, elegantă, neobișnuită, distins semn al unei normalități cultuale exemplare.
Dacă este adevărat ce ne-a spus/scris domnul Profesor (cel mai adesea, eu așa îi spuneam domnului Manolescu), anume, că și cărțile ar avea suflet – convingerea mea e că trebuie să credem (în) așa ceva, fie și în sensul unui altfel de pariu pascalian, neavând, deci, nimic de pierdut și totul de câștigat! -, m-am întâlnit (și ne-am întâlnit), tot de la distanță, cu surâsul domnului Manolescu în nenumărate rânduri: cu fiecare dintre cărțile sale. Pentru că e în ele, și în textele care (încă) nu sunt parte-de-carte, o claritate și o distincție aparte, o luminozitate (fie că e vorba de o polemică sau de treptele unui argument) care bat în surâs. Să ne amintim ce ne-a spus Domnul Profesor despre sufletul cărților: ” A citi înseamnă a descoperi calea de acces la sufletul cărţilor. O cale dificilă şi delicată, care ţi se deschide pe neaşteptate sau ţi se închide când ţi-e lumea mai dragă. Orice cititor cunoaşte gustul acestei experienţe. Nu poţi citi oricând orice carte. Mai mult: n-o înţelegi cu adevărat decât în anumite clipe privilegiate. (…) Ca şi oamenii, cărţile au enigmele şi vicleniile lor. Crezi că le stăpâneşti, citindu-le, şi, în realitate, ele se joacă cu tine, te ademenesc sau te resping, ţi se dezvăluie sau ţi se refuză, secrete, fermecătoare, cochete. Uneori ai impresia ce ele te citesc pe tine mult mai bine decât le poţi citi tu pe ele. Cărţile sunt psihologi mai profunzi decât oamenii. Şi cum să nu tragem de aici încheierea că şi ele au un suflet?”
Apoi, mai ales, secvențele directe, nemijlocite – foarte numeroase în ultimii ani pentru mine, pe care le-am primit printr-o fericită răsucire de destin. Surâsul Domnului Manolescu atunci când vorbea sau când asculta (era și un foarte atent ascultător!) despre: literatură, cărți, snooker, tenis, fotbal, diplomație, politică, bridge, educație, plimbările din parcul Tineretului cu Ana, anii de detenție comunistă ai părinților săi, drumețiile montane cu Andrei, televiziune, anticariate, biblioteci, manuscrise, despre cum se citește un text literar, discreție, cum se analizează o poezie, despre a sta cu spatele la mare, grupări literare, amici și inamici, bunicii săi, cum au intrat rușii în curtea casei în care a copilărit, oameni care nu mai sunt, neoameni în viață, călătorii, George Ivașcu, România literară, mere, salata de vinete, Paris, scrisul de mână, cenzură, ciocolata elvețiană, cașul din Rășinari, condimentele pe care le pune în mâncare, profesorul care a fost, rațiune și religie, inimă și argument. Și despre multe multe altele – de multe zeci de ori mai multe decât au încăput în mica lista de mai sus.
Suita de surâsuri – și din care am detașat numai câteva – nu e, decât de departe, despre mine. Ci e, în mod fundamental, despre cel care le-a dăruit. Eu am fost atent și în apropiere și le-am primit; și nu numai eu – despre momente similare sunt sigur că pot depune mărturie foarte mulți dintre cei care l-am cunoscut. Noi le-am primit. Nicolae Manolescu e cel care, seniorial, le-a risipit și (ni) le-a dăruit.
Ultimul surâs căruia i-am fost martor nu a fost însoțit de cuvinte. Îmi vine să spun că, probabil, acest ultim surâs a dat și un alt sens unui moment teribil, atât de trist și foarte greu de acceptat. Ar putea să i se spună surâsul de la Ateneu. Sau surâsul de la Râmnicu-Vâlcea. Pentru că aceste surâs a fost prezent și la Ateneul Român, și la Vâlcea. Cei care au trecut pe la catafalcul Domnului Profesor știu. Și știu că i s-a spus în mai multe feluri: între altele, surâsul lui Manolescu, surâsul lui Niki, surâsul lui Nicolae. Cei care știu au fost foarte mulți. Cred că ar trebui să (se) vorbească mult despre aceasta. Și despre acesta – despre Surâsul Domnului Manolescu…
P.S. Din secvențele directe, încă despre una anume – luni, 25 martie, la puțin timp după ce cortegiul funerar a plecat de la Ateneul Român către Râmnicu-Vâlcea, la Uniunea Scriitorilor m-am așezat pe bancheta din dreptul scărilor care duc la etajul unu, acolo unde e redacția ”României literare”. Așa îl așteptam adesea – și nu numai eu. Stând, fie pe banchetă, fie în picioare, în capul scărilor. Făcea o scurtă pauză la mijlocul scărilor – și privea spre noi, mereu cu un surâs pe față. Acolo îl așteptam adesea. Și îl vom aștepta în continuare.
