Doina Jela este (și) o excelentă autoare de carte confesivă, de – în sens mai larg – texte care aparțin literaturii memoriei. Rapid – să menționăm din supraspecia ”literatura memoriei”: Această dragoste care ne leagă; Drumul Damascului. Spovedania unui fost torţionar sau Cazul Nichita Dumitru, încercare de reconstituire a unui proces comunist – toate aceste trei titluri fiind în măsură să proiecteze perspective proapete și prețioase asupra istoriei noastre recente (fie ea istoria verticalității, fie ea istoria ticăloșiei recente). Pentru literatura diaristică: să amintim Telejurnalul de noapte, o cronică a ultimilor ani de comunism oficial românesc, ale cărui ultime note se încheie în septembrie 1989. Pe cont propriu. Jurnal (1989-1995) – carte care e introdusă de două formule memorabile: a) ”Un mod de a te simți infailibil este să nu ții jurnal” (Orwell) și b) ”Memoria să vă fie singurul sac de voiaj” (Al. Soljenițân) – continuă povestea notațiilor de jurnal ale Doinei Jela chiar de acolo de unde le lăsase ”Telejunalul…” și o o face în același mod: alert, nu arareori memorabil, cu mare acuitate, cu finețe, cu un simț și un bun-simț al istoriei și al eticii remarcabile.
12
Pe de o parte, să spunem, neapărat, că secvențele excelente de jurnal ale Doinei Jela – atât din ”Telejurnal…”, cât și din ”Pe cont propriu” – despre ceea ce a fost în 1989 (”a fi înseamnă a fi perceput”!) sunt parte prețioasă a unui portret de an crucial – un portret încă neterminat; despre acest an au apărut deja mărturii importante (jurnalul lui Ion Mărculescu – ”1989. Jurnalul unui profesor) și vor continua să apară (peste câteva săptămâni, cartea Anei Blandiana – ”Mai mult ca trecutul”). Pe de altă parte, să consemnăm febrilitatea – inclusiv de ordin stilistic – despre primii ani ”în libertate” și, odată cu aceasta, paleta tematică foarte largă pe care ne-o pun la dispoziție notațiile despre ce a fost atunci, în primul cincinal postcomunist. ”Pe cont propriu” e o cronică pe persoană fizică, dar și o cronică istorică a unei perioade decisive pentru amenajarea spațiului public de la noi; nu în ultimul rând, e o cronică a speranței și, simultan, o carte ”a dezvrăjirii”.
