Aș preciza de la început faptul că rândurile de față nu constituie o cronică a cărții „Enciclopedia Zmeilor” de MirceaCărtărescu, ilustrată de Tudor Banuș, pentru simplul motiv că eu nu sunt critic literar. În plus, cronicile apar, de obicei, imediat după apariția unei cărți, iar cea despre care mă încumet să scriu acum a apărut, în prima ediție, la Editura Humanitas Junior, ȋn 2002. A doua ediție a apărut, ce-i drept, în 2017, dar eu ma refer aici la prima ediție. Motivul pentru care m-am hotărât totuși să scriu este simplu: nu m-am putut abține să n-o fac. Aveam cartea de când a apărut, dar abia acuma am luat-o în mâna. Iar încântarea pe care mi-a produs-o descoperirea ei a fost atât de mare, încât am decis ca, în ciuda nepriceperii mele, să-mi exprim totuși, în scris, entuziasmul.
Aș începe cu faptul că, după volumul „Cele12 luni ale visului– oantologie ainocenței” de IordanChimet(Ed. Ion Creangă, 1972), care mi s-a părut de o rară frumusețe, n-am crezut că îmi va cădea în mână un alt volum, calitativ comparabil, în conținut și prezentare, cu acela. Pentru că „Enciclopedia Zmeilor” nu este pur și simplu o carte, ci face parte din categoria cărților unice și atemporale care dăinuie în memoria cititorului și care fascinează de la primul până la ultimul rând al lecturii.
Cartea are dimensiunea și caracteristicile unui album de artă, ilustrațiile lui Tudor Banuș fiind nu numai de o mare frumusețe, dar urmărind, pas cu pas, farmecul și umorul de necontestat al textului. Să spun că, din momentul în care am început-o, am văzut în autorul textului, Mircea Cărtărescu, un poet cu o ascuțită inteligență, un îndrăgostit al basmelor, un om cu un acut și rafinat simț al umorului și un scriitor cu o imaginație debordantă? Iar cartea mai are o calitate: ritmul și densitatea umorului se succed într-un crescendo acut. Cel puțin așa mi s-a părut, pentru că la început am apreciat, desigur, umorul cu care sunt prezentați cei 11 zmei, cu numele și caracteristicile lor, în descrierea unora recunoscând o ironie fină a societății omenești (oamenii sunt, pentru zmei, „prăpădiții de suprafață„), dar când am continuat lectura despre obiceiurile lor, a limbilor sau uneltelor pe care le folosesc și al artelor, științelor sau sporturilor pe care le practică, am râs cu lacrimi.
Cartea are două părți: „Universul” și „Poveștile”. În prima parte facem cunoștință cu personajele, fiecare fiind descris în cuvinte și având alături câte o imagine corespunzătoare:
- Zmeul Zmeilor
- Zmeul sur de văgăună
- Zmeul cu colți
- Câinele de zmeu
- Muma zmeilor
- Zmeul mioritic,
- Animicștiutorul
- Zmeul zmeelor
- Zmăul
- Incălțații
- Zmeul asiatic
Iată un fragment din descrierea Câinelui de zmeu, a cărui grăitoare imagine am atașat-o: „Câinele de zmeu nu scoate foc pe nări, ci doar un fum mirosind a friptură de purceluș de lapte bine rumenit, preparat cu hazmațuki, umplut cu castane coapte, cu șoriciul crăpat pe spinare, servit la tavă înconjurat de feliuțe străvezii de ridichi. Mireasma aceasta nespus de îmbietoare e mai eficientă decât flăcările, căci stârnește în stomacul voinicilor niște ghiorăieli atât de stridente, încât caii speriați îi azvârl din șei până-n nouri, de se fac mici-faramici. Câinii de zmeu trăiesc în castele comode, în care nu lipsește niciodată biblioteca și salonul literar. Se hrănesc, în general, cu porci de câine, varietate domestică de faroceri. Deși merg în patru labe, se consideră mai luminați decât ceilalți zmei. Se înmulțesc prin înmugurire”. (pag. 21)
Câinele de zmeu
Sigur că umorul e, de multe ori, cu adresă. Referindu-se la organizarea socială a Zmeilor, autorul scrie:„Pe lângă familie, zmeii au dezvoltat instituții politice, juridice și administrative în momentul în care au simțit nevoia unui dușman comun care să-i țină uniți. Statul, numit de toate rasele Lew-Yathan, are întotdeauna în frunte, ales de intreagă obște, pe cel mai ticălos, mai corupt și mai viclean cetățean”. Sau, mai departe, referindu-se la învățământ: „Încununarea studiilor o constituie grădinița, dar puțini sunt zmeii care se pot lăuda că au ajuns atât de savanți. Președintele Academiei trebuie să facă dovadă că a absolvit șase luni de creșă”.(pag. 72)
Același farmec al lecturii se păstrează în partea a doua, „Poveștile”. Aici îl găsim pe Mircea Cărtărescu jucându-se cu personajele, dar și cu cititorul, prin versuri de un comic irezistibil, dar și prin citarea câtorva din nenumăratele aforisme ale zmeului Animicștiutorul:
Mai neplăcute decât lucrurile bune
Sunt întotdeauna cele rele!
Lucrurile care par înspăimântătoare sunt
De multe ori sunt chiar așa
Nenorocirea vine întotdeauna
Exact în clipa în care te lovește
Ce este. este
Ce nu este, nu este
(pag. 117, 118, 125, 137)
Povestea „Zurba lui Zurbalan, Zmăul din Quatr’a” e scrisă în întregime în versuri.
E cazul, cred, să mă opresc din a da citate, pentru că, de fapt, ar trebui să copiez toată cartea, atât mi s-a părut de atrăgătoare!
În afară de ilustrațiile care ocupă câte o pagină întreagă, sau chiar două, textele sunt însoțite de vignete care, ca și ilustrațiile mari, urmăresc perfect logica enunțurilor din text.
Animicștiutorul
Prezentarea mea a fost o încercare de a trezi interesul cititorului și nu știu ȋn ce măsură am reușit. Ceea ce pot afirma ȋnsă cu certitudine este că „Enciclopedia Zmeilor” de Mircea Cărtărescu, cu coperta, macheta și ilustrațiile de Tudor Banuș, este o carte care trebuie citită, recitită, păstrată cu grijă, mângâiată, purtată în brațe și iubită. Cinste autorilor!
Notă: Articolul a apărut ȋn formă inițială ȋn revista Leviathannr. 2 / 2019
