Metamorfoze ale omului carpato – danubiano – pontic

O nouă sintagmă civilă cu inflexiuni inevitabil mediatice pare să acapareze în ultima vreme  lupta din totdeauna a românilor pentru un trai mai bun, fie și pe patru roți, cu motor însă iar nu cocie. Aiureala de cerebel infantil a „autostrăzii” de un metru din cadrul proiectului național protestatar, a generat discuții, demonstrații, deși în nici o țară serioasă nu s-a construit nici un kilometru măcar pe bază de circ demonstrativ. Una dintre soluțiile rostite cu aplomb steril a fost unirea oamenilor onești. Desigur greu de spus ce are onestitate cu autostrada, dar se poate constata că avem o nouă definire care se înscrie într-o mai lungă serie care ne definește devenirea istorică, fără a aduce și ceva concret.

Primul a fost cert omul daco – roman; un amestec genetic din care singurul lucru bun verificabil și azi e limba latină a secolului XXI sau româna, că tot aia e. Că persistă și un regretabil filon barbar, o genă măruntă dar încăpățânată, o probează indiferența unei părți a poporului față de ritualul balnear și al vespasianei, față de curățenie și ordine, iar nu în ultimul rând explică și în același timp implică indiferența politică  autostradală. De amintit și aberația numită omul daco – român.

Urmează omul pavăză; cu mândrie știm că în corespondența medievală occidentală, papală mai cu seamă, românii sunt numiți pavăza creștinismului; desigur nu și când trebuia să li se trimită ajutoare concrete, adică nu cruciulițe sfințite sau icoane făcătoare de minuni. Ceva nu era însă foarte clar în unitatea pavezei de vreme ce cronicarul spune că „românii câți se află lăcuitori (urmează ținuturile)… de la un loc sîntu cu moldovenii și toți de la Rîm se trag”; e frumos cum sună numai că se poate (răs)tălmăci, ceea ce unii au și făcut voind să acrediteze că românii și moldovenii sunt de la un loc, dar nu aceiași. Problema e că le-a mers și suportăm și azi consecințele. Inclusiv a ticăloșiei intelectuale academice care la momentul decisiv, pentru a nu-și pierde facilitățile,  a subscris la originea slavă a Românei.

Urmează o perioadă greu definibilă în care întâlnim omul imperial în Banat și Transilvania, devenit unitul cu Roma (revin mai jos asupra lui), apoi omul fanariotizat în Valahia și Moldova și tot pe acolo omul credincios care nu pricepea nimic din slujba slavonă sau ciripelile  monahilor greci, forme care susținem azi că le-au menținut credința nealterată românilor.

Omul de mai sus e urmat de ceea ce presupunem că ar fi omul de tip vechi, de vreme ce îi succede cu glorie idealul  împlinit prin și în sintagma omul de tip nou.  Acesta stă sub semnul inconfundabil și inalienabil al unității de neam, ceea ce e bine. Deși trebuie să exalte gena barbară de care am amintit deja (apa fiind raționalizată de la o vreme, nu trebuie să se spele des neavând cu ce), totuși limba imperialiștilor romani care se temeau de daci, e studiată onorabil, oricum infinit mai cu bun simț decât azi. Se încearcă pe unele canale oculte dar și cu susținere academică inocularea teoriei despre originea limbii latine în cea a dacilor; acțiunea nu pare să fi avut succes căci și prostirea își are limitele ei, deși mici degenerați încearcă și azi să confunde Dâmbovița cu Tibrul.

În urma strigătelor disperate ale istoriei și ale poporului, se decide undeva răsturnarea creatorilor omului de tip nou, făcându-și loc cu aceeași mânie proletară însă omul de bine; nu foarte diversificat nici el, căci creatorii sunt cam aceiași. Dacă precedentul, adică de tip nou era clar definit în documente oficiale, cel de bine pune multe semne de întrebare, ca atare să încercăm măcar etimologic să-l descifrăm că tot din latină e; spre a nu lungi cercetarea, ne oprim la homo bonus care are și varianta vir bonus cu aceleași înțelesuri,  adică om de bine, dar și mai, adică politic, cetățean patriot, om excelent etimologic remarcabil, soldat valoros. Regretabil dar omul nostru de bine e cel care gândește precum cei aflați la putere și nu numai, căci avem și varianta inconfundabilă român bun implicând credința ortodoxă, puțin antisemitism ca ifos intelectual și ca probă de prostie fie și pentru faptul că adânc invocatul Apostol Andrei nu era nici catolic nici ortodox , că nu avea cum, ci iudeu precum Cel pe Care L-a urmat, chemându-l și pe frate-său Kefa căruia îi spunem Petru. Dar cine e totuși românul rău? evident unitul cu Roma (chiar dacă vine Papa…) căci  majoritarii simt uneori ceea ce spune păgânul dar universalul Seneca, „nu e mai rău simțământ decât să trebuiască să dai înapoi ceea ce ai furat odinioară”. Deși fără ei nu aveam nici un centenar. Să nu uităm însă îmbinarea boni, improbi adică oamenii de treabă, oamenii ticăloși. Unii fără alții nu merg.

În context  să smintim sau să amintim și omul uituc, desprins din cel de bine; e clar că se uită programatic de unde am plecat, nu de azi nu de ieri, de unde și trăsătura caracteristică poporului nostru corect semnalată de C. Noica, uitarea istorică. Uneori benefică însă, nu cred că o întâlnim numai la noi ci și la cei care uită cum i-au „civilizat” pe alții fără să li se ceară; aici putem vorbi de marii uituci care au câștigat marile războaie și de cei care, deși redeveniți mari, nu au voie să uite pentru că au pierdut războiul. Noi, desigur, suntem uitucii mici, pe cont propriu.

Ajungem și la cel de la care am pornit, omul onest; honestus are înțelesuri… onorabile, distins, onorabil, respectabil, cinstit, decent, cumsecade, frumos (la vedere). Nu putem omite că rădăcina e din honor care duce la funcție înaltă, onorariu, recompensă. De vreme ce nu ni se spune cine este omul onest, putem crede despre oricine că e purtător de onestitate și… onoare sau funcție înaltă. Adică același cetățean care gândește ca și  noi. Toată problema e cine suntem noi???

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *