Moș Nicolae – poveste reală

Sărbătoarea de Sf. Nicolae a fost pentru copilul Veronica una din minunile lumii. Îl iubeam la nebunie pe Moșul care venea pe furiș și punea câte ceva în papuci. Credeam în el, mai ales că, deși am încercat de multe ori să stau trează ca să-l „prind”, n-am reușit niciodată. Ceilalți copii îmi spuneau că părinții pun cadourile în papuci, dar nu-i credeam. Însfârșit, n-am aflat niciodată, presupunând că ce spuneau copiii ar fi fost adevărat, dacă „moșul” era mama sau tata. Bănuiesc însă că era o complicitate între ei în această privință, poate că tata era „executantul”, dar mama știa de la mine cât îl iubeam pe Sf. Nicolae, pentru că iată, voi povesti aici  descoperirea mea recentă.

tr1

Tony Ruprecht vorbeste la inaltarea tricolorului în fața parlamentului, Toronto, 30 Nov. 2018

Cum am relatat în recenta carte în dialog cu Nicolae Băciuț „Oameni, Repere, Mărturii” , la 5 ani am avut polio și exercițiile de ani de zile la pian m-au ajutat să-mi recuperez mâna stângă. Nu-mi plăceau gamele, dar compozițiile clasice mă încântau. Recuperarea de la polio a durat mulți ani, astfel uincat la 7 ani, când am ajuns să studiez caietul pentru începători de Robert Schumann, mâna stânga încă nu era foarte mobilă. Aveam caietul în ediție germană și piesa nr 13 se numea „Knight Rupert”. Cum mama știa nemțește, am întrebat-o ce însemna titlul. Ea mi-a explicat că acesta e numele lui Sf. Nicolae în limba germană și mi-a spus că muzica descrie venirea Moșului tiptil-tiptil ca să pună mici cadouri în papucii copiilor. Când am auzit asta, am început să studiez bucata cu înverșunare. Cred că mama vorbise și cu profesorul de pian, pentru că și el mi-a spus același lucru și mi-a explicat cum trebuie să interpretez la pian „misterioasa” prezență a Moșului și graba cu care trece, ca să nu fie observat.

Revenind la zilele noastre, de câțiva ani, invitată fiind la recepția oferită de Consulatul General al României din Toronto la sărbătorirea zilei României, pe 1 decembrie, mi-a atras atenția parlamentarul canadian Tony Ruprecht. Mi-a plăcut le nebunie numele lui, care semăna cu cel al lui „Sf. Nicolae german” și instantaneu am făcut legătura cu piesa lui Schumann, pe care atâta am cântat-o atunci, ȋncât o știu și astăzi pe de rost. Mi-am spus că acest domn, un mare prieten al românilor, este „Sf. Nicolae canadian”. El a participat an de an și la ridicarea steagului ȋn fața clădirii parlamentului din Toronto, și la Consulatul General, ținînd mereu câte o cuvântare plină de har, dar și de haz în care ne povestea cum a fost el în România și a mâncat , de fiecare dată, „brândza de burduph”, „mamaliga”, „sarmale cabeage” și”mytitei”, totul bun și românii atât de generoși!

tr2

Tony Ruprecht la celebrarea Romania 100

Anul acesta, la sărbătorirea centenarului, d-l Tony Ruprecht a animat recepția de la Consulat. Iar discursul lui a fost bogat și emoționant. A avut mare succes, cel mai mult la mine, care dețineam „secretul” identității lui. Și, povestindu-i unei prietene în acea seară de ce îl iubesc eu pe acest „Sf. Nicolae canadian”, ea m-a îndemnat să-i spun chiar lui povestea, asigurându-mă că se va amuza. Dar m-am jenat. În schimb, am hotarât s-o scriu.

Căutând pe internet, a doua zi am găsit piesa de Schumann, cu numărul și titlul reținute de mine. Am căutat în dicționar, Knight  înseamnă Cavaler.  Deci titul piesei de Schumann este „Cavalerul Rupert”. Mă întreb dacă identificarea lui „Knight Rupert” cu Sf. Nicolae, făcută de mama, a fost reală sau a inventat-o, știind cât îl iubeam pe Sf. Nicolae, cu scopul de a mă motiva să-mi exersez mâna stângă. Astăzi am ascultat youtubul cu piesa de Schumann și, surpriză! Interpretarea de pe youtube nu seamănă de loc cu felul „misterios” în care mi s-a explicat mie s-o cânt, ceea ce dovedește că a fost o invenție a mamei. Dar cât de frumoasă! Și am descoperit-o abia acuma, când, în acest decembrie, se împlinesc 15 ani de la plecarea ei din lumea noastră.

Prezența mamei continuă. Și nu doar în amintirea și sufletul meu, dar, precum se vede, chiar și în viața mea de zi cu zi aici, în Canada. De aceea, dedic povestirea de față memoriei mamei mele, cunoscutul critic de artă Amelia Pavel, care, pentru mine, a fost -simplu- „mama”.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *