Războaiele comerciale

De când a fost inventat comerțul extensiv au apărut și conflictele de interese și – odată cu ele – confruntările care au luat uneori forma războielor comerciale sau chiar a războaielor adevărate.

Secolul XIX a fost caracterizat de un protecționism strict aplicat de majoritatea statelor, asociat cu o luptă acerbă pentru piețele de desfacere, în timp ce secolul trecut a adoptat pe scară largă principiile comerțului liber. Cel puțin în teorie.

 

Mondializarea vânzărilor a dus la apariția companiilor transnaționale și a acordurilor de taxe vamale favorabile, promovate de organizația comerțului mondial (WTO), a unificării de piețe (Piața Comună, CAER, Uniunea Europeană) și a fenomenului numit „globalizare”.

Ultimul, care a debutat acum mai bine de 20 de ani, ca un principiu revoluționar al comerțului internațional, are susținători fanatici și critici acerbi. Disjuncția de opinii este alimentată de faptele acumulate în anii de existență a ceeace a început ca o integrare a economiei mai multor țări, dar s-a extins la punerea în comun a finanțelor, tehnologiei, resurselor și piețelor, din care au rezultat și câștigători și dezvantajați. Au mai rezultat și schimbări sociale și culturale majore, multe neanticipate sau neintenționate și multe cu impact negativ.

 

În ultimele două săptămâni, presa americană și internațională s-a pronunțat apăsat împotriva decretului semnat de președintele Trump prin care se introduceau taxe vamale de 25% la importul de oțel și 10% la cel de aluminiu din anumite țări (Canada și Mexicul au fost exceptate). Distrugătoarele războaie vamale ale președintelui Trump (New York Times din 10 martie 2018), Ce am învățat din istorie despre „câștigătorii” războaielor vamale (New York Times 8 martie 2018), Războiul oțelului: planul lui Donald Trump de a introduce taxe vamale (Deutsche Welle 13 martie 2018), Ministrul de externe al Franței susține planul Uniunii Europene de a da o replică taxelor lui Trump (Radio France International 8 martie 2018),  Liderul Uniunii Europene amenință cu răzbunarea prin taxe vamale pentru bourbon și blue-jeans (NYT 2 martie 2018) sunt numai câteva din numeroasele titluri de primă pagină cu care o armată de comentatori și politicieni au condamnat cu indignare inițiativa președintelui american.

Mesajul a fost reprezentat de acuzația că Statele Unite și președintele lor periclitează economia lumii, prin măsuri care vor declanșa noi războaie comerciale devastatoare. Indirect, era sugerat că în prezent avem de a face cu un sistem comercial internațional armonios, fair și echilibrat, pe care americanii îl pun în pericol. Așa să fie?

 

Ca și în alte situații în care media dezlănțuie campanii agresive pasionate, este indicată prudența, cu evitarea concluziilor până la consultarea datelor care pot înlesni o judecată calmă și corectă. Aceasta cu atât mai mult cu cât adeseori am fost puși în situația de a citi articole subiective, din care lipseau tocmai acele informații care nu se cuplau bine cu opiniile categorice ale  autorilor.

 

Dezvoltarea industriei siderurgice în Statele Unite a fost explozivă în prima parte a secolului XX și a atins vârful maxim în timpul și după cel de al doilea război mondial. În anii ’50, industria americană producea 67% din întreaga producție a lumii de fier și 72% din cea de oțel.

Cifrele s-au schimbat radical: producția americană de fier acoperă azi doar 2,4% din cea a lumii și oțelul american se cifrează la 5,3% din producția mondială.

Cele mai mari centre siderurgice, care erau la Pittsburg (Pennsylvania), Chicago (Illinois), Gary (Indiana), Cleveland (Ohio), Buffalo (New York) și Birmingham (Alabama), s-au închis sau și-au redus drastic activitatea.

Din cei peste 650.000 de muncitori din siderurgia americană din perioada de vârf au mai rămas astăzi doar 140.000 și multe oțelării americane s-au închis, numai 4% din totalul de oțel necesar fiind asigurat de producția internă.

 

Pe primul loc al producției mondiale de oțel sunt astăzi China (49%), Uniunea Europeană (10%), India (6%) și Japonia (6,2%) (www.abcnews.com).

Statele Unite importă cea mai mare parte a oțelului din Uniunea Europeană (21%), urmată de Canada (18%), Brazilia, China, Coreea de Sud (10%) și Mexic, iar sursele pentru import de aluminiu sunt China (produce 53% din aluminiumul lumii), Rusia, Canada și Arabia Saudită (www.forbes.com).

Taxele vamale pentru importul de metale (brute și laminate) în USA au fost  în cea mai mare parte zero până la noile măsuri, cu unele produse care aveau tarife de 1-4%.

Noua politică economică lansată de guvernul Trump, cu ridicarea taxelor vamale la 25% pentru oțel și 10% pentru aluminiu, are termenul de intrare în aplicare de 15 zile de la publicare și nu are nevoie de aprobarea congresului. Aceasta pentru că Trump a citat un pasaj din constituție care autorizează o astfel de măsură atunci când ea implică securitatea statului.

 

Oțelul este totul…el este șira spinării a economiei și reprezintă baza         industriei de apărare.

         Cei mai mari președinți din istoria noastră, ca George Washington,        Andrew Jackson, Abraham Lincoln, William McKiney au protejat țara   noastră de influența străină, de țările care au intenționat să ne fure         avuția, companiile și slujbele, a spus președintele american într-un recent miting la Pittsburg.

El a promis refacerea oțelăriilor și fabricilor metalurgice și relansarea industriei siderurgice cu scopul de a ajunge curând la independența totală în domeniul necesarului de metale.

 

Trump a mai făcut comentarii publice despre strategia economică a altor țări care generează lipsuri și pierderi financiare pentru industria americană.

Este vorba de întreprinderile siderurgice din China, care sunt masiv sprijinite prin subvenții de la guvern, ceea ce le permite să producă un oțel foarte ieftin, lansat pe piață cu efect de dumping în întreaga lume.

Mai mult, țări ca cele din Uniunea Europeană, Brazilia și Coreea de Sud cumpără oțelul ieftin chinez, îl ameliorează și îl vând apoi în USA, practic fără taxe vamale.

Dar țările care protestează cel mai vehement împotriva noilor tarife americane sunt cele care practică tarife vamale ridicate, percep VAT (taxa pe valoare adăugată, care este 19% în Germania, 17% în China, 20% în Franța și 22% în Italia) pentru toate mărfurile importate și aplică restricții care blochează exporturile americane, sau cel al altor țări, către piața lor.

Uniunea Europeană  taxează metalele chineze la 13,2-22,6% pentru laminate și la 65 -73,7% pentru plăci folosite în construcții (www.theguardian.com).

 

 

În realitate, războiul comercial împotriva Statelor Unite este început demult și tarifele lui Trump sunt o reacție la el, nu un moment de declanșare, așa cum sunt prezentate de presa internațională.

În aceeași categorie se înscriu acordurile NAFTA (North American Free Trade Agreement) și US-South Korea FTA (Free Trade Agreement), ca și proiectul de comerț transnațional CPTPP (Comprehensive Program for TransPacific Partnership), la care Trump a anulat participarea USA din prima lună a mandatului său.

Companiile vestice, inclusiv cele americane, care au aprobarea să producă în China, sunt sever controlate și obligate să transfere tehnologia de vârf companiilor chineze, favorizate de guvern la fiecare pas. Cooperarea cu China, care are deja o istorie de multe decenii, este departe de a fi neconflictuală și amenință să ia forme mai acute de contradicție în sfera intereselor.

Tarifele americane pentru mărfurile chineze importate sunt 2,5% pentru produsele agricole și 2,9% pentru cele neagricole. Exportul american în China este supus unor mai întâi unor taxe vamale de 2-3 ori mai mari (9,7% pentru cele agricole și 5.0% pentru mărfurile neagricole), după care se aplică taxa VAT (17%).

Toate țările care folosesc VAT (peste 160 de țări) supun exporturile americane la o taxare ridicată.

Formele citate de „free trade” sunt variante ale globalizării, din care au profitat foarte mult antreprenorii și firmele americane, dar au pierdut și mai mult populația de muncitori din țările dezvoltate, multe regiuni și orașe afectate de desindustrializare și economia și capitalul americane.

Marii câștigători ai globalizării au fost statele în curs de dezvoltare și multinaționalele, dar Statele Unite au pierdut capacități de producție, slujbe, s-au ales cu un șomaj ridicat și cu cel mai mare deficit de plăți din istorie (20 de trilioane de dolari).

Opus celor prezentate de media, globalizarea nu a dus la promisa reducere a taxelor și barierelor vamale, ba chiar a sporit cu peste 1.200 restricțiile și tarifele practicate. Războaiele comerciale nu au dispărut, ele continuă sub o formă mascată de maneverele politicienilor, amplu dirijați de lobby-urile foarte active.

În privința Statelor Unite, patru președinți, dintre care doi au fost democrați (Bill Clinton și Barack Obama) și doi republicani (Bush tatăl și fiul), s-au pliat sub influența intereselor economice ale altor state.

Este semnificativ faptul că sindicatele și antreprenorii din industria metalurgică americană s-au pronunțat ferm în favoarea măsurilor vamale luate de guvernul Trump. Deasemeni, victoria candidatului Trump în state ca Virginia de Vest, Pennsylvania, Michigan, Wisconsin, Ohio, care sunt victimizate de globalizare prin exportul de industrie și pierderea slujbelor, a fost explicată prin prezentarea unui program de refacere a economiei și industriei americane.

Analiștii economici interpretează măsurile vamale luate de guvernul american ca un simptom al unui proces pe cale de instalare: schimbarea modelului economic internațional început după al doilea război mondial cu forme noi.

Între acestea se disting trei variante: supercompania China, controlată de guvern și partidul comunist, modelul de comerț fair între parteneri limitați și unilateralismul.

Primul model, care tinde la dominarea mondială, este deja vizibil prin marilor investiții chineze din Africa, America Latină și zona pacifică, prin încercările tenace de a penetra zona europeană și prin suportul clar al guvernului și armatei chineze, angajate în stabilirea zonelor geografice de influență pentru importatorii și exportatorii lor. Niciun alt stat din lume nu practică subvenționarea economiei la nivelul la care o face China, condusă de un guvern care dispune de surse imense de bani.

Al doilea, care este de fapt un model clasic, implică relația stabilă între doi sau mai mulți parteneri, relație care trebuie să fie caracterizată prin transparență, respectarea intereselor reciproce, a criteriilor standard pentru muncă și salariați, a garantării securității și secretului și a suportului constant pentru protecția mediului.

Unilateralismul, care a fost un factor considerat negativ în trecut, este prezentat de echipa Trump ca o măsură de necesitate pentru refacerea economiei naționale, sintetizată de formula America first (Mai întâi America). Dar de curând, la întâlnirea de la Davos, președintele american a ținut să nuanțeze, ca o asigurare pentru partenerii prezenți și viitori, că: America first doesn’t mean America alone (America mai întâi nu înseamnă America singură). 

Încă de la prezentarea programului electoral, în campania alegerilor prezidențiale din 2016, Donald Trump a fost numit un politician populist care predică naționalismul economic. În dicționarul de termeni ai ideologiei de stânga, naționalismul are un sens profund peiorativ și este condamnat.

Dar în primul an al președintelui Trump aplicarea programului lui economic a generat o creștere economică nemaiîntâlnită din anii ’80, a fost însoțită de o spectaculoasă evoluție a bursei, a dus la creșterea susținută de noi slujbe și a coborât șomajul la 4,1% (cea mai scăzută cifră din istorie).

Numeroase companii mari și-au modificat planul de investiții, cu decizia de a înființa noi unități de producție pe teritoriul țării și de a repatria capitalul parcat în străinătate, ceea ce a rezultat până acum în transferul în băncile americane a unei sume de un trilion de dolari.

Această schimbare nu este și întâmplătoare și se datorează anulării sutelor de reglementări guvernamentale care frânau economia și reducerii taxelor.

După sprijinul dat industriei extractive, echipa Trump abordează domeniul  metalurgiei americane, adusă în stare critică în ultimele decenii.

Articole de prognoză economică sugerează că un plan și mai vast de renegociere a colaborării cu China este în lucru și el vizează poziționarea Statelor Unite într-o postură care îi limitează pierderile și deschide calea spre o reducere a deficitului comercial.

În aceste condiții nu ar fi potrivit să înlocuim termenul de naționalism economic cu mai potrivitul patriotism economic?

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *