Asistăm, se pare, la un număr impresionant de producții literare în care discursul autobiografic primează. Față de celelalte genuri ale literaturii – aici fiind vorba în special despre memorialistică, jurnale – cum interpretăm, care ar fi granița dintre ficțional și nonficțional?
Mi se pare că ați pus un accent foarte potrivit referindu-vă la discursul autobiografic în general. Fiindcă, deși prim-planul îl ocupă memoriile și jurnalele (e și o colecție care se cheamă chiar așa), fenomenul e cu mult mai larg și n-are de-a face atât cu genul literar, cât cu o stilistică sau, dacă nu e prea prețios termenul, cu o sensibilitate a noastră. Însemnările scriitorilor, fie ele zilnice sau nu, sunt doar o falangă, cea mai vizibilă, din ceea ce s-ar putea numi invazia biograficului. E suficient să deschidem catalogul unei mari biblioteci pentru a constata că există, practic, biografii care, prin subiect, aproape că ajung să-și contrazică definiția: există nu numai biografii ale marilor sportivi, dar și biografii ale ideilor și chiar (lucrul m-a surprins și m-a amuzat) ale păpușilor. Ce ne indică toate acestea? Că trăim de fapt, dincolo de ceea ce se constată la suprafață și face obiectul statisticii sau al speculației docte, într-o cultură care repune în funcțiune anumite uzanțe, anumite rutine umaniste. Cineva, un poet optzecist de mâna-ntâi, vorbea în urmă cu câteva decenii despre un nou antropocentrism: era găselnița lui, pe care-o contrapunea, excedat de módele și terminologiile vremii, postmodernismului cu care defilau colegii săi de generație. Formula nu s-a impus, căci concurența era solidă, dar, privind în urmă, nu putem să nu-i recunoaștem o parte de dreptate. Să ne uităm numai la felul în care citim literatura: încep să ne spună tot mai puțin tehnicalitățile, paradele formale, combinatorica narativă. Căutăm, în schimb, priza directă, autenticul. Adică momentele când între omul și opera fac, cum se spune, contact. Dau un exemplu binecunoscut: uriașul corpus de manuscrise eminesciene, cel intrat în posesia lui Maiorescu, donat de acesta Academiei, editat de Perpessicius și repus în discuție, pe criterii metodologice, de Petru Creția. Pentru istoricii literari și pentru filologii de anduranță, aceste paisprezece mii de pagini seamănă cu o borgesiană carte de nisip: de oriunde ai începe aventura parcurgerii lor și oricâtă ordine ai pune în cercetare, se vor ivi la tot pasul lucruri necunoscute. Fie că e vorba despre versiuni intermediare ale unor poeme, fie că e vorba despre versuri electrizante abandonate într-un colț de pagină, fie că e vorba de simple picanterii agreabile. Detalii, foarte multe detalii. Ce impresionează însă, ce copleșește la tot acest ansamblu e că el ne restituie un fel de jurnal indirect al lui Eminescu. O confesiune oblică, din care putem deduce care era programul lui de lucru, care erau tropismele lui cotidiene, ce ticuri avea, ce furii spontane. Și, în felul acesta, putem trăi o întâlnire emoționantă cu morfologia minții lui splendide. Nu vreau să vorbesc cu păcat, dar cred că o asemenea experiență e cu mult mai profitabilă decât exegeza de tip farmaceutic a câte unui singur poem, fie el și desăvârșit, ca Melancolie sau Floare de tei, sau a unei filiere tematice, fie ea oricât de ofertantă. De aceea mă întreb dacă nu cumva granița aceasta ține de disponibilitățile noastre de cititori, de curajul, până la urmă, de a trăi experiența culturală ca pe-o experiență, și nu în virtutea unei agende.
Îmi place sintagma – „o morfologie a unei minți splendide”. Și pornind de la aceasta vă întreb dacă, ipotetic vorbind (și poate chiar și faptic, cine știe), jurnalul unui om de litere este susceptibil de a surclasa opera acestuia. Adică povestea lui, forjarea autobiograficului să fie mai profundă și mai puternică decât producția literară în sine, în totalitatea ei.
Îmi vine să spun că, în literatura română cel puțin, lucrul se întâmplă foarte frecvent. Scriitorii noștri au fibră de memorialiști. Majoritatea au vocația taifasului și, laoalaltă cu ea, pe a nostalgiei. N-am, pentru asta, o explicație, și nu vreau să speculez în direcția specificului național. S-ar putea însă să fie o chestiune instituțională. Să țină, adică, de felul în care vocația literară și profesarea ei sunt percepute la noi, de aproape două secole. Nu-i un reproș, e doar un fapt: scriitorul român are convingerea și ambiția desăvârșitei lui importanțe, în lumea lui aici și acum. Atât de desăvârșită încât poate influența, la rigoare, posteritatea. De la Cezar Bolliac, cel care cerea doamnelor epocii să înființeze societăți literare în care el și alții câțiva asemenea lui să poată străluci și până la Nichita Stănescu, care a știut să-și livreze formula poetică printr-o sociabilitate care i-ar face invidioși pe specialiștii în public relations de azi. Pe acest fond, nu e de mirare că până și unul dintre cei mai victorieni protagoniști ai istoriei noastre literare, Maiorescu, ține să contrapună imaginii publice foarte convulsionatele însemnări zilnice. Nu știu dacă în cazul lui jurnalul face concurență operei critice, dar, eu, unul, nu reușesc să-l mai privesc pe autorul celor câtorva studii de estetică fără a avea în minte că disciplina gândirii lui era rezultatul unor negocieri dure cu propriile abisuri. Cât îi privește pe cei care s-au salvat literar prin dimensiunea confesivă a scrisului lor, nu ducem lipsă de exemple: îmi vin în minte amicul sus-numitului Maiorescu, Iacob Negruzzi, cel care a edificat, în Amintirile sale, legenda receptă a Junimii. Sau, din aceeași epocă, inamicul predilect al gazetarului Eminescu: C.A. Rosetti. Autor de romanțe și editorialist de un idealism cam ridicol, Rosetti e, în schimb, un demn atlet al sincerității. Jurnalul său oferă profilul unui tânăr aflat sub o presantă autoritate maternă, căreia îi este mai fidel decât iubitelor de ocazie și învățăturii. Sigur că, înaintând spre zilele noastre, cazuistica se complică, inclusiv tematic. Exemplele sunt știute: Sebastian, Jeni Acterian, Eliade. Sau, mai spre noi, deși din păcate mai puțin frecventat, Radu Petrescu.
Ați menționat că nu are de-a face atât cu genul literar cât mai ales cu o stilistică, cu o sensibilitate a noastră. Avem așadar nevoie de o astfel de literatură? Noi toți? Putem generaliza oare? Dacă da, ce ne umple ea, cu ce anume ne înalță, care sunt mizele ei?
Dacă acceptăm sensibilitatea ca pe un uriaș recipient în care suntem, vrem-nu vrem, aruncați cu toții și în care, dincolo de opțiunea noastră, ascultăm o voce de nicăieri, în stare să delimiteze mai bine decât noi contururile unor trăiri-limită sau ale unor incertitudini pe care le împărtășim, eu zic că putem chiar generaliza. Suntem făcuți să ascultăm poveștile celuilalt, păstrăm în noi rezerve de compasiune sau, dimpotrivă, de dispreț, cu atât mai pure cu cât le rezervăm mai degrabă unor realități decât unor ficțiuni. De la adolecescenții care vor să știe totul despre viața sentimentală a rockstar-urilor pe care le prizează la noi, care citim Memoriile mandarinului valah din motive, în fond, similare.
În contextul unui astfel de gen, autorul își asumă, pe de o parte latura creativă a scrisului, cea care ține de estetic, de hedonism, iar pe de altă parte configurează o realitate exterioară, cu martori, siluete, contemporani, scene de viață. Este un fel de dualitate pe care trebuie să o construiască și să o îmbine de la început până la sfârșitul paginilor. Care ar fi totuși limitele memorialisticii?
Un răspuns rapid ar fi acela că tot ce înseamnă proză românească valabilă în secolul al XIX-lea derivă din memorialistică: Dinicu Golescu, Ion Codru Drăgușanu, mai apoi Negruzzi sau Ion Ghica (ale cărui scrisori către Alecsandri sunt o capodoperă prea puțin frecventată). Dar ce altceva face, la urma urmelor, Creangă în Amintirile sale decât să exerseze un discurs al eului care-și devorează propriul trecut? Sau, tot atunci, Caragiale, ale cărui pagini confesive nu sunt cu nimic mai prejos decât cele mai reușite schițe ale sale? Profit de ocazie ca să arunc o sugestie de lectură: scrisoarea acestuia din urmă către Alceu Urechia, din iulie 1905, e pur și simplu fără egal. Avem în ea totul: de la limbajul aluziv la umorul casant, de la aventura bahică la complexele identitare, de la arcanele unei prietenii de epocă la portretul în aquaforte al lui Barbu Delavrancea. Revin: ce vreau să spun e că, în definitiv, memorialistica e cel mai puțin limitat dintre genuri, cel mai proteic. Singura condiție e aceea de a spune o formă personală de adevăr. Care nu coincide întotdeauna cu sinceritatea. Îmi vine în minte, din nou, o situație legată de Eminescu: și anume relatarea serii în care acesta a citit la Junimea nuvela Sărmanul Dionis. Episodul a circulat, și astăzi știm prea bine, grație lui G. Panu, cel care l-a transcris, că lectura n-a fost numaidecât un succes, că auditoriul n-a gustat ambiguitățile istorice, că unele dintre scenele de epocă stăteau pe anacronisme. Și, în sfârșit, că Eminescu a rămas senin la toate aceste critici, părând el însuși rupt de sine, transportat într-un alt timp, aidoma personajului său. Scena e de o mare delicatețe. Numai că, cercetând procesele-verbale ale societății ieșene, vom putea constata că, în seara cu pricina, Panu n-a fost de față! Ceea ce e derutant, dar nu dezamăgitor, fiindcă nu exactitatea de grefier ne interesează în astfel de pagini, ci puterea de a surprinde plauzibil un profil pe care a avut șansa de a-l înțelege în cutele lui intime. Același lucru se poate spune despre oricare dintre marii autori de jurnal. M-a frapat să citesc, de pildă, în la Radu Petrescu, cum, coleg de studenție de Petru Creția, l-a surprins pe acesta copiind la un examen arid, de gramatică istorică. Va fi fost așa? Dacă bunului Homer îi e îngăduit să adoarmă, de ce nu i-ar fi fost junelui, pe atunci, Creția? Dacă amănuntul e real, asta nu impietează cu nimic asupra excelenței de clasicist și de polihistor; iar de nu-i real – nu ruinează minunatul edificiu care este jurnalul lui Radu Petrescu. Față de asemenea derapaje, e bine să păstrăm distanța discernământului. Dar păstrând acel strop de umor care ne împiedică să ne răfuim cu micile (sau marile) exagerări ale scriitorilor.
Există o fascinație autentică a publicului român pentru literatura memorialistică?
Îmi închipui că da, de vreme ce, de trei decenii deja, genul are căutare pe piață. La început, cum s-a tot spus, ca o binevenită corecție: după o lungă perioadă în care ficțiunea a camuflat jumătăți sau sferturi de adevăruri tacite (să ne gândim la romanele lui Preda sau la ale lui Buzura), cititorul român a simțit urgența de a obține pe de-o parte – totul; pe de alta – nemediat. Fără aproximații și lest parabolic. A fost, ca să zic așa, etapa romantică, a redescoperilor. Sunt anii în care, de pildă, Dan C. Mihăilescu, cel care devenise cronicarul par excellence, restituia nu numai un set de autori, ci și o manieră de a-i citi, prin recurs la un instrumentar pătimaș, constând din gestică, dialog și strategii de acaparare: adică la antipozii răcelii universitare pe care o împărtășeau până și cei mai supli critici ai generației precedente. A fost, cred eu, un prim deceniu esențial, pentru că a dat naștere, în profunzime, unui nou tip de raport între scriitor și publicul său și, pe cale de consecință, unui nou model de scriitor, pentru care componenta biografică e aproape inseparabilă de aceea stilistică. Să ne amintim că sunt anii în care, apărut de curând în spațiul public, H.-R. Patapievici publică Zbor în bătaia săgeții, o carte încântătoare, care este, cum se și subintitulează, un eseu asupra propriei formări. Tot atunci, Mircea Cărtărescu dă la tipar primul volum al jurnalului său, ceea ce tulbură serios apele mediului literar românesc. Aș adăuga și gherila pe care a purtat-o generația noastră, generația douămii, în numele unei transparențe pe care, poate, n-a știut s-o definească întotdeauna exact, dar care era în fond bine orientată. Li s-a reproșat imediat că au trăit prea puțin pentru a avea ce povesti. Or, a spune una ca asta e echivalent cu a recunoaște că, în fond, nu (mai) înțelegi codul. Se întâmplă frecvent la critici. Din fericire, cititorii par să fi fost ceva mai flexibili, iar felul în care arată, astăzi, peisajul literar care contează mă face să cred că bătălia a fost finalmente câștigată.
Asta e interesant de dezvoltat – limitele temporare versus materie literară, câmp de lucru. Cunoaștem totuși experiențe ale autobiograficului care se construiesc pe parcursul unei nopți, sau a unei săptămâni… Există un raport direct proporțional între timpul trăit, profunzimea sentimentelor, calitatea scrisului?
Nu, fără-ndoială că nu. Am citat afirmația asta (cu paternitate incertă – a fost de-ajuns să fie rostită o dată pentru a se preschimba în argument) ca mostră de sofism. E curios cum până și criticii de vocație recurg uneori la așa ceva doar pentru a-și apăra teritoriul. Adevărul e că un atare reproș nu-i de luat în seamă decât, cel mult, ca butadă. Știm cu toții că „poezia e o artă de tinerețe”, că „pentru a scrie roman îți trebuie oase tari”, că „ce se taie nu se fluieră” și așa mai departe, cu toate confirmările și infirmările lor, absolut comparabile numeric. Să nu ne zgârcim, deci, și să adăugăm și că „tinerii de azi n-au ce povesti pentru că n-au trăit nimic semnificativ”. Apropo de raporturile stranii, anamorfotice, dintre timpul trăirii și intensități, raporturi care nu-s mai niciodată liniare și netede, am să vă povestesc o scenă: e vorba de Ilarie Voronca, unul dintre cei mai impactanți poeți români din toate timpurile. Nu-i voi schița biografia. Spun doar că, după câțiva ani de luptă în Rezistența franceză, acesta se întoarce în țară pentru a-și revedea iubita în așteptarea căreia dăduse, el, fragilul, neverosimile probe de curaj. Pe vasul care-i ducea la Marsilia, însă, află că aceasta se îndrăgostise între timp de un altul, directoraș la sondele din Ploiești. Mai adaug amănuntul argumentul Rovenei fusese cel din urmă pe care autorul Manualului de fericire perfectă l-ar fi meritat: zisul funcționar ar fi fost, vezi Doamne, mai poet! Ce urmează face obiectul așa-numitului jurnal al sinuciderii: Voronca își transcrie, minut cu minut, ultimele ore din viață. Și nu oricum, ci regizându-și, cu o zi înainte, totul, mai puțin reacțiile fiziologice produse de intoxicația cu gaz. Astfel că în paginile finale, acțiunea apare pur și simplu dublată. Întâi „în alb”, apoi cât se poate de concret. Să punem așa ceva pe seama unei drame amoroase ar fi frivol. Altceva trebuie să se fi petrecut acolo, o revelație spontană, de-o frumusețe necontingentă, pe măsura gustului lui Voronca.
Ce presupune o memorialistică de bună calitate? Cum trebuie să se configureze ea?
Mi-e mai ușor să spun cum n-ar trebui să fie: idilică. Gândiți-vă numai la nenumăratele anecdote cu scriitori, mai vechi sau mai noi. Sunt nule până și sub raportul factologiei. De ce? Pentru că distribuie fără rost niște oameni imprevizibili și alerți în roluri înguste, potrivite dinainte. Caragiale n-a fost, de pildă, omul șuetelor neîntrerupte de la mesele berăriilor bucureștene, cum lasă să se creadă unii. Nici un tragic disimulat n-a fost, cum li s-a părut altora, în cine știe ce împrejurare. Adevărul nu e nici măcar la mijloc. Îi plăcea să bea, mai mult ca orice cafea. Nu vin. Nu derivate. Cât despre temperament, spun doar că era iremediabil îndrăgostit de Beethoven. Ceea ce conferă o anume imunitate la melancolie. Și acesta e doar un caz. E interesant de urmărit în general cât din profilul lor împrumută de obicei memorialiștii amatori celor despre care scriu. Așa se explică, am senzația, și tonul dulceag al relatărilor. Că nu poți fi crud atunci când vorbești despre tine însuți, e de-nțeles. Dar nici măcar expresiv?!
Vorbim despre o memorialistică a detenției, a religiosului, a bolii…
Toate acestea și încă altele, sigur. Nu știu, totuși, dacă nu cumva, atunci când evocăm memorialistica de interes literar altceva decât orizontul tematic ar trebui să ne intereseze. Ca devorator de mici istorii, pun mare preț pe chițubușerii. Un coleg de catedră spunea despre mine că aș ști cât purta Lovinescu la pantof și ce pastă de dinți folosea Hortensia Papadat-Bengescu: mărturisesc că n-am ajuns până acolo. Asemenea detalii de tip Neckermann ne pot încânta, dar marea memorialistică e întotdeauna în primul rând despre om, cu frisoanele lui intime, și-abia apoi despre obiecte și contexte.
Dă acest gen literar o oarecare dependență? Există posibilitatea ca un scriitor care a intrat în zona memorialisticii să nu mai poată părăsi clișeul? În sensul în care, odată forjată zona, producțiile sale literare ulterioare să fie tributare, mai mult sau mai puțin autobiograficului?
Nu știu la scriitori cum e. Cred că aceia dintre ei care au, ca să spun așa, autonomie stilistică, nu riscă să încurce borcanele. Rebreanu a ținut jurnal, dar asta nu l-a făcut să fie mai puțin sobru în construcția romanelor sale (e o prejudecată aceea că ultimele ar fi mai slabe: Gorila e o capodoperă, Amândoi mi se pare o piesă de vârf). La polul celălalt, Blecher și-a construit literatura ca pe un veritabil schelet extern, împărtășind la cald datele suferinței lui, dar luptând totodată contra sentimentului de exhibiție. Dependența despre care vorbiți apare, în schimb, la lectură. S-a întâmplat, spuneam, în primii ani de după Revoluție cu o pleiadă întreagă de critici. Se întâmplă cu oricare dintre noi în momentul în care ne decidem să ne apropiem, în interes documentar, de solul câte unei epoci. Oricât de aseptică ar fi această descindere, rămâne destul loc pentru surpriză și chiar aventură. Mi s-a întâmplat, de exemplu, să dau, în relatările lui G. Sion, peste un anume Ingé Robert, un soi de bătăuș afgan, plin de mușchi și înarmat până-n dinți, care, aflat în solda Domnului, a pus pe fugă un întreg grup de revoluționari moldavi. Douăzeci de ani mai târziu, același personaj apare în jurnalul lui Maiorescu într-o cu totul altă ipostază: vecin de compartiment cu tânărul universitar, Ingé e acum un domn distins, cu mustăți răsucite-n sus, cu gesturi fine, patronând nici mai mult, nici mai puțin decât o fabrică de ciocolată! Între aceste două momente – nimic. Dar tocmai acest nimic dă o senzație de viață pe care nici o narațiune n-o poate conserva sau restitui.
Și acum, schimbând puțin registrul – în calitate de cititori – cum ne apropiem de acest gen literar, ce precauții, rezerve, deschideri, așteptări ar trebui să avem în momentul în care decidem să lecturăm o carte de memorialistică?
Să fim deschiși, dar nu creduli. Și să nu-i cerem autorului să ne dezvăluie totul.
