Oliver Jens Schmitt în „România în 100 de ani. Eseu despre lumea în care trăim” (Humanitas, 2018) urmat de un dialog cu Marian Voicu, propune un volum structurat sub forma unui eseu care, așa cum menționează în nota argumentativă, „nu are pretenția de caracter definitiv”, „mai mult lansează întrebări fundamentale” dar „vine în întâmpinarea dezbaterii” și care reprezintă, în fond, o „încercare de a schița unele linii esențiale ale statalității românești în trecutul recent.”
Reperul principal al eseului îl reprezintă statul – față de care și în raport cu care este construit întregul demers argumentativ pe parcursul paginilor. Se cuvine adăugat și faptul că materialul are la origine o conferință susținută de Schmitt la Ateneul Român în cadrul seriei „Despre lumea în care trăim” (februarie, 2018)
O privire retrospectivă – afirmă autorul – nu permite evadarea din prezentul trist într-un trecut mai bun, cu atât mai mult cu cât au fost trei sferturi de veac de autoritarism, totalitarism și violență în masă, iar o Românie democratică nu s-a construit nici la 1918, nici la 1938, 1940, 1944 sau 1968, ci doar în anul 1989. „La o sută de ani de la 1918 ar trebui sărbătorit mai puțin statul ca atare, care s-a manifestat față de cetățenii săi mult prea des în mod violent, ba chiar criminal, ci acei oameni care, în ciuda statului, dincolo de acest stat, în 1989 dar apoi și în importante instituții ale acestui stat s-au angajat pe un drum care însemna nu naționalismul izolaționist al unei căi specific românești, ci cel al unei normalități europene.”
Tot o teză pe care Schmitt o prezintă în eseul său este legată de dezideratele proiectului de țară al României ultimului secol, concentrate pe centralizare și omogenizare. Referitor la forma autoritar-totalitară a statului, Schmitt consideră că aceasta a beneficiat în fapt de o „suprastructură ideologică de o continuitate remarcabilă: etno-naționalismul ortodox.” Această structură a reprezentat o remarcabilă resursă mobilizatoare și un puternic liant identitar între 1918 și 1938. Schmitt înaintează teza conform căreia România Mare, „prin elita deținătoare de putere reală și simbolică, nu își dorea minorități.” – altfel spus, așa cum afirmă în contextul paginilor, a existat un așa-numit fir roșu – etno-naționalismul de factură ortodoxă – care a avut ca principal efect omogenizarea etnică și social culturală. Pe de altă parte, promotorii acestui etno-naționalism au fost cei care au renunțat, în vara anului 1940, la o treime din teritoriul țării cu tot cu cetățenii respectivi. În cadrul dialogului de la sfârșitul volumului, Schmitt ridică față de subiect următoarea chestiune menținându-se rezervat (și doar menționând termenii de „neputință” sau „lipsă de responsabilitate” prezenți în discursul unei expoziții referitoare la temă): „Cât de profundă era într-adevăr încrederea elitelor României interbelice în caracterul trainic al acestui stat?” (p.106)
Eseul este construit cu un accent aparte pe „memoria dominantă” a maselor (un concept pe care îl pune în discuție fără însă a-l explica foarte clar) în raport cu schimbările de paradigmă față de anumite clișee din discursul istoriografic. Tot aici subliniază și ideea – pe care, de altfel, o reia pe parcursul volumului – conform căreia „memoria dominantă din România și interesul unui istoric din afară nu trebuie neapărat să coincidă.” – și aceasta cu atât mai mult, afirmă autorul, cu cât țara noastră „aproape că nu” a parcurs experiența unei democrații libere de tip clasic european occidental, argumentând că între 1938 și 1989 România s-a aflat constant fie sub dictatură regală, legionară, militară și comunistă, iar tipul dominant de regim politic în România fiind autoritarismul (cu uniformizare, militarizare și toate constantele pe care le presupune). De asemenea, Schmitt consideră că în anii de după 1918, România Mare cu greu îndeplinea criteriile impuse unui stat constituțional democratic funcțional, iar după 1989, după prăbușirea comunismului, momentele de avânt democratic au fost „foarte mici”.
O chestiune pe care o ridică istoricul este cea referitoare la anii cheie 1938, 1940 și respectiv 1944 (ani în care fie s-a instaurat dictatura regală prăbușindu-se ordinea democratică, fie au existat pierderi teritoriale, fie a fost preluată puterea de către comuniști) – întrebându-se în acest sens de ce – comparativ cu Polonia sau Ungaria – în România s-a opus atât de puțină rezistență. Câteva paragrafe mai departe reia ideea și afirmă că „rezistența scăzută, în comparație cu Polonia și Ungaria, a societății românești împotriva comuniștilor, atât de slab numeric la început nu poate fi explicată doar prin represiune; părți importante ale societății lucrau în favoarea noului sistem.” Firește că lucrurile trebuie tratate cu nuanțe și că „stăpânirea comunistă a fost posibilă și pentru că mulți oameni s-au adaptat de bună-voie, din oportunism sau și pentru că anumite părți ale propagandei regimului au avut ecou, ” dar acest fenomen nu s-a petrecut doar în cadrul celor înregimentați în instituții cheie ale statului, ci și la nivelul maselor (din acest punct de vedere, în istoriografia românească există deja studii minuțioase pentru anumite perioade ale regimului și menționez aici volumul publicat cu doi ani în urmă semnat de istoricul Mioara Anton, Ceaușescu și poporul. Scrisori către „iubitul conducător” 1965-1989, prefațat de politologul Vladimir Tismăneanu – o analiză lucidă a raportului dintre putere și cei de jos din această perspectivă a scrisorilor, memoriilor, denunțurilor și sesizărilor).
Continuând discuția în acest registru, autorul afirmă că sunt cunoscute prea puține detalii în prezent pentru a se formula o teză validă și argumentată referitoare la dinamica socială declanșată de dictaturi în societatea românească. În cazul elitelor însă, lucrurile au stat diferit, acestea manifestând o capacitate de adaptare remarcabilă la regimurile în rapidă schimbare. „Regimurile autoritar-totalitare din ultima sută de ani au fost susținute chiar de forțe din țară, oricât de mult s-a încercat să se atribuie fascismul doar influenței germane, iar comunismul exclusiv celei sovietice. Această constatare este, desigur, dureroasă pentru români, dar fără o analiză a acestei continuități, va fi dificilă vreo schimbare fundamentală în viitor.” Sigur, se ridică și chestiunea (chiar în cadrul dialogului menționat) – dacă această capacitate de adaptare (a elitei) explică supraviețuirea acestui stat.
Susținătorii sistemelor și ale regimurilor politice care au supraviețuit (cu schimbările eferente de nuanță în funcție de constantele ideologice) pe tot parcursul dictaturilor au fost instituțiile cheie ale statului: serviciile secrete, Biserica, Armata și Academia Română. Ideea pe care o lansează istoricul este că au contribuit (prea) puțin la democrație, la emanciparea politico-socială și la orientarea occidentală tocmai prin asigurarea etno-naționalismului ortodox în ultima sută de ani.
O piesă importată a volumului este reprezentată de dialogul dintre autor și Marian Voicu, plasat în partea ultimă a cărții. În cadrul unui răspuns, Schmitt consideră că „știm foarte puțin despre crearea unei identități naționale în România, dincolo de elitele politice și intelectuale (…) în alte regiuni ale României, Vechiul regat și Basarabia, aș îndrăzni să spun că statul a fost cel care a creat de sus în jos această identitate”(p.105) Schmitt încheie afirmând: „este evident că în majoritatea țărilor membre (ale Uniunii Europene, n. e.) există o nevoie de identitate, care trebuie să admitem că este dată de statul național.”(p.122)
Volumul cuprinde, de asemenea, o discuție argumentată construită în jurul conceptului de lider charismatic – cu tot ceea ce presupune sintagma precum și asupra paradigmei Omului Nou – atât din perspectiva mișcării legionare cât și din unghiul utopiei totalitare comuniste. Concluzionând, Schmitt – un istoric elvețian, profesor de istorie sud-este-europeană la Universitatea din Viena – propune publicului român un eseu (propria sa viziune din afară asupra ultimilor o sută de ani), bazat pe cercetări proprii și pe o bibliografie orientativă pe care o semnalează la sfârșit, în care ridică anumite chestiuni despre concepte cheie ale statului și ale identității naționale din perspectiva cuiva care „vine din afară și abordează tema luând o anumită distanță”.
