O ediţie Camus: revolta

Prin Omul revoltat”, Camus işi afirmă propria sa solitudine ideologică. Publicarea pasionatului eseu din 1951 marchează ruptura definitivă de Sartre, ca şi îndepărtarea, polemică, de o intelighenţie franceză marxizantă şi stalinizantă. Acolo unde Sartre şi colegii lui de ideal preferă ordinea de cazarmă a URSS, Camus îşi dezvăluie , dureros, îndoielile. Revolta nu îl duce, ca pe atâţia dintre contemporanii săi, spre orbire. .Opoziţia, intransigentă, faţă de fascism nu îl transformă în apărătorul marii terori şi al gulagului. Drumul său este drumul celui care nu acceptă primatul sângeros al ideii.

Camus este parte din această tradiţie a stângii libertare şi anarhizante. Alături de Orwell sau de Ignazio Silone, Camus se plasează în această delicată poziţie a celor care, aspirând la dreptatea socială, refuză totalitarismul comunist. Vocaţia lui Camus este incompatibilă cu rigoarea feroce a dialecticii marxiste. Concretul existenţei nu poate fi închis în cămaşa de forţă a ideologiei. Nici un gând, oricât de nobil,nu poate justifica făurirea de cătuşe ori teroarea.

Ceea ce îi repugnă lui Camus construiesc, in forme gemene, dictaturile de secol XX- o arhitectură nihilistă ce lichidează libertatea şi nivelează naţiunile sub semnul laşităţilor complice. Itinerariul lui Camus nu se poate întâlni niciodată cu aceste sărbători criminale ale Utopiei. Revolta este, pentru Camus, antiteza puterii arbitrare.

Sacrificiul

“ Cei drepţi” este piesa dramatică închinată acestei Rusii care îl obsedează pe Camus. Intelectul lui Camus este atras de vâltoarea teribilă a iluminaţilor şi posedaţilor ruşi. Simptomatic, Camus adaptează, pentru scenă, romanul dintre ale cărui pagini se iveşte Kirillov: “Demonii” sunt inseparabili de pasiunea suicidară a egalităţii şi a eliberării.

Cei drepţi sunt cei pe care, decenii mai târziu, propaganda sovietică îi va denunţa ca imaturi şi aventurişti. În tabloul de familie desenat în “ Omul revoltat”, cei drepţi, populiştii terorişti ruşi, sunt separaţi de comunişti prin absenţa imoralităţii totalitare. Cei drepţi atacă un edificiu inexpugnabil, conştienţi de imensa lor singurătate.


Drama lui Camus este o incursiune în această Rusie dinspre care vine secolul XX. Nihiliştii pregătiţi să atace convoiul Marelui Duce îşi văd gestul ca pe detonatorul menit să grăbească prăbuşirea autocraţiei. Asasinatul este calea de acces spre viitorul din care injustiţia va fi fost alungată. În universul celor drepţi, iubirea nu poate rodi, căci ei trăiesc sub semnul provizoratului tragic. Vecinătatea morţii le luminează feţele, fiecare dintre ei priveşte către perspectiva sfârşitului care nu poate fi evitat.

Acolo unde bolşevicii nu vor ezita, recurgând la exterminarea planificată a terorii de stat, populiştii se opresc şi ezită. Conspiratorii nu pot ucide copiii care îl însoţesc pe Marele Duce: efigia inocenţei lor ar păta grandoarea cauzei libertăţii. Cei drepţi sunt prinşi în acest impas din care nu există altă cale de salvare decât moartea. Moartea adusă de bombele lor sau moartea pe eşafod. Personajele lui Camus se investesc în această misiune ce îi devoră. Eliberarea naţiunii trece prin dispariţia lor.

Personajele lui Camus nu pot niciodată învinge în lupta lor. Tot ceea ce pot atinge este un prag al revoltei şi al jertfei pe altarul ales. Ei sunt posedaţii ce se îndreaptă spre focul care le purifică vieţile. Din energia lor nu se poate naşte o tiranie, ci doar un şir de morminte. Ei sunt, în pofida speranţei lor, doar un capăt de drum.

Libertatea

“ Omul revoltat” se îndepartează de rigoarea unui tratat sistematic despre politică, spre a prelua din vibraţia dramei pulsiunea poematică. Este ca şi cum Camus s-ar autoinvesti în postura de cronicar al unei istorii tragice- cronica revoltelor înfrânte şi a revoluţiilor din care se naşte teroarea unui stat dominat de ideologie.

De la revoltă metafizică la revoltă politică, omul înfruntă cerul, ca şi pe semenii săi. În clipa în care Dumnezeu a murit, alungat fiind de deicidul de la 1789, terenul este, în fine, eliberat, astfel încât experimentul modernităţii poate începe. Pe tronul gol abandonat de Divinitate se poate înalţă noua statuie a tiranilor, înveştmântată în hlamida ideologiei. Radicalismul asasin al lui Saint- Just este semnul naşterii noii politici. Teroarea în numele virtuţii este soluţia pe care acest iluminat o imaginează, ca pe o terapie purificatoare. Suveranitatea naţiunii este mai neîngăduitoare decât cea monarhică. Execuţiile sunt apoteoza acestei vocaţii de reîntemeiere.

Prin “Omul revoltat”, Camus nu propune un sistem şi nu îşi afirmă vocaţia profetică. Dacă există o nuanţă vizionară, aceasta este una anti-totalitară. Lecţia rezistenţei descurajează orice tentativă de înstăpânire a Ideii, prin lichidarea demnităţii umane. Logica istoriei nu poate fi invocată spre a deveni temeiul ghilotinei. Lui Camus îi repugnă construcţiile majestuoase în care omul este prizonier. De aici, detaşarea de comunism, una ce urmează criticii fascismului.

“ Omul revoltat” este punctul dincolo de care orice posibilitate de reconciliere cu comunizanţii din cercul lui Sartre devine imposibilă. Ferocitatea atacurilor cu care este întâmpinat Camus nu este întâmplătoare. Camus este tot ceea ce ei detestă cu pasiune. Camus contestă, în numele revoltei, dreptul revoluţiilor de a întemeia o ordine a fricii, terorii şi îndoctrinării. Camus contestă, în numele revoltei, dreptul revoluţionarilor de a face din crima de stat un sistem de guvernare. Camus contestă, în numele revoltei, definirea politicii ca un exerciţiu de remodelare barbar , fondat pe revelaţii cvasi-religioase.


Critica lui Camus din “ Omul revoltat” este cu atât mai eretică cu cât are temeritatea de a ataca înseşi cărămizile intelectuale pe care se înalţă teocraţiile criminale ale secolului XX. Istoria ideilor, scrisă cu acea unică pasiune camusiană, permite anatomia prezentului: dinspre trecutul revoltei, Camus ajunge în imperiile pe cale le edifică, prin mobilizarea ororii, tiraniile de după marele război. Pentru Camus,ca şi pentru toţi cei care au curajul lucidităţii, ideile au consecinţe, iar aceste consecinţe se vădesc în naşterea statelor a căror unică vocaţie este impilarea şi reeducarea ideocratică.

Lectura lui Camus, iconoclastă şi erudită, trece dincolo de comoditatea locurilor comune şi confruntă chestiunea definitorie pentru tragedia modernilor: transformarea politicii într-o religie ce aspiră la construirea unei noi totalităţi. Intuiţia lui Camus anunţă o linie fecundă de interpretare, aceea a paradigmei religiilor politice. De pe un alt versant decât Waldemar Gurian sau Eric Voegelin, el conturează terifiantul tablou al despotismului legitimat de ambiţia luciferică a omnipotenţei. Politica absolutului va sfârşi, în mod fatal, ca o politică a amoralităţii criminale. Cu o formulă ce nu poate decât să trezească ura comunizanţilor orbiţi de himera leninistă, Camus evocă imaginea lui Prometeu care, visând la binele omenirii liberate, plămădeşte un regat al sclaviei. Întreg destinul URSS este cuprins în această sclipire vizionară.

Patima libertară a lui Camus refuză, simultan,opresiunea fascistă şi mântuirea comunistă. Cu aceeaşi vocaţie eretică, de neiertat pentru sartrieni, “ Omul revoltat” îndrăzneşte să identifice, în leninism şi în nazism,sâmburele nihilismului moral. Aservirea şi crima sunt justificate, diferit, dar punctul terminus al statulului teocractic modern este identic: un domeniu al dezolării, al morţii, al torturii. Rasa sau clasa sunt motoarele revoluţiilor nihiliste ce lichidează revolta, făurind propria lor scolastică.

“ Omul revoltat” este un moment cheie în demitizarea marxismului. Camus tăgăduieşte, direct şi lipsit de ambiguitate, ştiinţificitatea pe care se reazemă pretenţiile de domnie universală ale socialismului sovietic. Pentru Camus, marxismul este un proiect eşuat, unul ale cărui ipoteze intelectuale, altoite leninist, produc tirania stalinistă. Muncitorii se îndepărtează de drumul lui Marx şi tot ceea ce paginile sale profetice anunţă rămâne neîmplinit. Comunismul marxist are un singur corespondent istoric: lagărul sovietic.

Refuzul marxismului, cu a sa osificare doctrinară şi implacabilă indrumare spre dogmatism, este şi refuzul marxism- leninismului. Camus este, în ordine a eredităţii sale ideologice, un comunard care tăgăduieşte leninismul în baza ostilităţii faţă de centralizarea dictatorială. Tehnica leninistă a puterii îi este respingătoare prin amoralismul pe care îl predică, ca reţetă a eliberării universale. Leninismul este şigaliovism, căci Lenin iese din mantaua posedaţilor ruşi. Revoluţia asasinează libertatea invocând libertatea. Noii posedaţi trec Rubiconul şi îmbrăţişează crima. Ezitările morale ale lui Kaliaev şi ale populiştilor terorişti nu mai înseamnă nimic pentru Lenin.

Oamenii

În “Omul revoltat” , reabilitarea revoltei împotriva revoluţiei este inseparabilă de apelul la acea “ gândire de amiază” ce îl obsedează pe Camus. Revenind la confruntările ce îi opun pe spanioli şi francezi marxiştilor în sânul primei “Internaţionale”, Camus îşi dezvăluie linia de reflecţie de la care se revendică. Gândirea sa de amiază este prelungirea tradiţiei comunarde şi anarhizante din spaţiul Mediteranei: încremenirii marxiste, ea îi contrapune revolta ce priveşte spre omul concret, iar nu spre umanitatea abstractă. Gândirea de la amiază are o dimensiune de sindicalism revoluţionar. Memoria Comunei este memoria revoltei pentru Camus. Iar această memorie este citită de Camus într-o manieră ce contrazice leninismul. Comuna lui Camus înseamnă spontaneitatea federalizantă a revoltei, iar nu punctul de plecare al tiraniei ideocratice. Dacă există o utopie a lui Camus, poate că aceasta este Comuna: în ea, Camus vede întrupată revolta.

Iar dacă revolta are un corespondent istoric în veacul XX, acesta este Republica Spaniolă în anii de război civil. Ca şi Orwell, Camus este fidel acestei Spanii în care regăseşte pasiunea eliberată de inhibiţii a libertăţii. Spania sa păstrează, în luptă,ca şi în înfrângere, o grandoare donchişotescă. Sensibilitatea lui Camus este afină cu această vână libertar-anarhizantă. Devoţiunea cu care evocă, în exil, Republica, traduce şi refuzul lui Camus de a îmbrăţişa răceala inumană a realismului politic. Vehemenţa cu care atacă Spania lui Franco ignoră, deliberat, orice prudenţă geopolitică. Războiul rece nu justifică uitarea, la stânga, ca şi la dreapta.

“ Guvernele nu au conştiinţă” – exclamaţia lui Camus este confesiunea spiritului ultragiat care nu poate accepta logica partizană a orbirii. Apărarea Spaniei exilate nu exclude, ci implică solidaritatea cu revolta est- germană de la 1953 şi cu revoluţia maghiară. Acolo unde marxizanţii şi comunizanţii sunt atenţi la nuanţele dialectice, Camus este fidel doar elanului demnităţii umane.

Căci gândirea de amiază a lui Camus revendică, în politică, centralitatea moralei şi demnităţii. Gândirea de amiază este incompatibilă cu funestul cult al certitudinilor care îi animă pe revoluţionarii nihilişti. Pentru gândirea de amiază,omul nu poate fi niciodată un element inanimat în marea construcţie despotică. Gândirea de amiază nu poate accepta suveranitatea sângeroasă a omului- zeu. Ea obligă, dimpotrivă, la asumarea umanităţii şi limitelor omenescului. Atunci când oamenii-zei domnesc, este vremea unei noi revolte. Solidaritatea cu revoluţia maghiară de la 1956 este solidaritatea cu scânteia revoltei.
Teribila singurătate a lui Camus a provenit din curajul sau de a se detaşa de idolii la care s-au închinat intelighenţii francezi.

Pasiunea din “ Omul revoltat” este anticipată de pasiunea ce se simte în jurnalistica din “ Combat”. Camus s-a simţit, până la capăt, un om de stânga, dar stânga sa nu a fost stânga stalinistă şi nici stânga bulevardelor. De aici, ruptura de Sartre şi de cei asemenea lui. Pe toţi aceştia, orbiţi şi comunizanţi, Camus i-a privit ca pe nişte specimene intelectuale incapabile de empatie cu cei în numele cărora pretind că vorbesc. Lectura lui Camus este profetică. Camus este unul dintre primii dintre cei care trec dincolo de vălul minciunii ideocratice, spre a căuta un adevăr al moralei în politică.

Camus apară persoana, împotriva tiraniei şi a statului. Camus apară omul, în faţa injustiţiei, dar şi a dictatului ideologic. Din această apărare pasionată vine “ Omul revoltat”. Celor care aspiră la mântuire prin adevărul revelat al totalitarismelor, Camus nu le poate apărea decât ca un inamic: reflecţia lui este incorectă politic şi “ reacţionară”. Vocea sa are, însă, un sens pentru cei care, asemeni lui, aleg să reziste: acestora ,“Omul revoltat” le poate fi un îndreptar care să le lumineze calea. Căci singura lecţie predată de Camus este lecţia regăsirii demnităţii în libertate, prin solidaritatea cu omul concret, iar nu cu umanitatea generică a utopiilor criminale.

2 Comentarii

  1. Dușan Crstici says:

    Addenda corectoare : softul mi-a jucat o nouă festă, fluviuletul adriatic Rubicon devenind…rubicond. D C

  2. Dușan Crstici says:

    „Primatul sângeros al ideii”. ” Noii posedați trec Rubicondul și îmbrățișează crima”. Aș putea continua, fără a putea ierarhiza unic de inspiratele afirmații, pline de tragicul adevăr pe care l-am trăit alături der zeci de milioane de dezmoșteniți. Revoluția spaniolă, acest revers al medaliei, aversul conținând Edictul regal dat la Alhambta de către regii prea creștini ai Reconquistei, este un univers tragic din care cred ca genialul Camus a extras doar un crochiu mai mult decât superficial. Eseul dumneavoastră, este, bineînțeles, magnific in totalitte. Cu deosebită considerație, Dușan Crstici

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *