Interviu ANDREI CORNEA: Cum se convertește filozofia în literatură

Dialog Andrei Cornea – Cristian Pătrășconiu.

Cum convertiți filozofia în literatură? Cum o convertiți, ca scriitor de literatură vreau să zic…

Scriind și încercînd să conturez niște ficțiuni în care, iată, filozofia se întruchipează prin dialogul unor personaje. Iar întrebarea pe care eu o văd complementară acesteia din start ar fi – și de ce o fac? În această chestiune, am două răspunsuri complementare. Unul mai de suprafață, dar nu lipsit de importanță, și al doilea, de adîncime. Primul, așadar: scriu literatură, convertind, cum spuneți, filozofia în text literar, din motive didactice. Cred că este bine să transmitem unui public ceva mai larg probleme ale filozofiei trecutului, istorii despre filozofi, despre controversele  și  viețile lor. Altminteri, rămîn foarte puțini cei care sunt direct interesați de asemenea chestiuni și acest fapt este spre dezvantajul general.

Ar fi și un al doilea motiv – să-i spunem, mai de adîncime: sunt anumite probleme, anumite controverse – și una dintre ele apare și în cel mai recent roman al meu, ”Lanțul de aur” – la care eu nu am un răspuns simplu.

Și anume? Care e acea problemă?

Este problema fundamentală a importanței pe care o are gîndirea filozofică în perspectiva urmărilor ei practice. Trecerea de la discurs la realitate și, mai ales, la practica politică. Reformulat: cît ești de responsabil, ca gînditor, ca filozof pentru ceea ce se întîmplă în practică, mai ales în cea politică, pentru gîndurile și ideile tale. Și nu numai în prezent, ci și în viitor. Mărturisesc că aici eu nu am un răspuns simplu. Și atunci, procedez… platonic: pun niște personaje să dezbată chestiunea sau să trăiască problema și fiecare personaj, dacă poate, dă răspunsul său la această problemă, așa încît răspunsurile lor rămîn cumva ale lor, nu neapărat ale mele. În loc să dau un răspuns net, născocesc o ficțiune. Lucrez cu proxy, în limbajul tehnic de azi.

Da…Tema aceasta e foarte gravă, de fapt. Totuși, nu aveți nici un răspuns sau nu aveți niciunul complet, care să vă multumească pe deplin?

N-am unul complet. Am un început de răspuns. Îmi dau seama că există o responsabilitate a cuiva pentru ideile pe care decide să le facă publice. Dacă e un gînditor sau un scriitor de succes, dacă gîndurile lui ajung să fie importante, există o mare responsabilitate pentru ceea ce publică. Pe de altă parte, textele, cum spune Platon, nu mai pot să dea seama complet de ele însele, odată ce nu mai sunt alături de părintele lor. Au autonomia lor și mai mult decît atît: fiecare cititor și le aproprie cum crede de cuviință, uneori inventează pur și simplu, alteori presupune, alteori extrage, alteori simplifică, alteori complică. Există un mister al textului. Așa încît implic o responsabilitate a autorului, dar nu știu cît de mult poate fi ea extinsă. Probleme de genul acesta s-au tot pus în istorie: eu, în carte, în cazul lui Platon; alții, în cazul lui Marx, Nietzsche și a multor altora. Pînă la urmă, acesta este destinul cuvîntului: să treacă în faptă. Și Biserica se sprijină pe cuvînt; de fapt, toate bisericile, mai mici sau mai mari, se sprijină pe cuvînt. Atunci cît de mare este responsabilitatea autorului cuvîntului pentru faptele viitorimii? Nu știu să spun exact. Și, pentru că nu știu, practic această mică lașitate – ficțiunea, lasând lucrurile să se dezvolte aproape de la sine. Mai departe n-am o soluție.

cornea foto 2

Din unghiul dvs de vedere, diferă foarte mult cele două specii – literatura, filozofia? Diferă foarte mult ele pentru dumneavoastră?

Sigur că diferă. Sunt alte reguli, mai ales cînd faci exegeză, cînd scrii un comentariu filozofic – acolo ai niște exigențe stricte, academice, altminteri te descalifici. Ele, desigur, nu sunt valabile doar pentru filozofie – ci și pentru textul academic în general. Ei, în momentul cînd faci literatură, proză, ești mult mai liber. Sunt ”haine” mai ușoare. Totuși, și aici sînt reguli. Libertatea nu e chiar nelimitată, chiar dacă e foarte mare. Ai dreptul să inventezi tot ce vrei, să pui pe seama personajelor tale nenumărate lucruri, dar cu condiția ca toate acestea să spună ceva relevant cititorului. Pînă la urmă, ne întoarcem la distincția extraordinară a lui Aristotel, între ”istorie” și ”poezie” (și se referea, în special, la tragedie), din ”Poetica”.  Istoria se ocupă cu faptele reale, în schimb, tragedia este mai filozofică, fiindcă pentru ea este mai important nu ceea ce s-a întîmplat efectiv, ci ceea ce ar fi putut să se întîmple, în limitele plauzibilului și ale adevărului general omenesc. Asta-i regula de aur în literatură. Tot în  literatură mai sunt și alte reguli – pe care le știu autorii, mai ales cei de romane polițiste, dar nu numai ei. Reguli care țin de tehnicile de menținere a interesului, a tensiunii, de candența cu care îți desfășori intriga.

Întrebarea mea anterioară conținea o alta, ascunsă: alegînd să faceți literatură, ați trădat filozofia? Sau  ”a trăda” e, aici, un verb mult prea dur?

Nu, n-am trădat-o, în sensul profund al termenului. Deși, este într-un fel o trădare – să alegi să nu răspunzi direct la anumite întrebări esențiale, să alegi o cale deturnată, cum este aceasta pe care ne-o pune la dispoziție literatura. Pe de altă parte, nu știu dacă e chiar o trădare – și invoc aici exemplul lui Platon, patronul acestor derogări și care a folosit mitul atunci cînd nu mai avea cum să explice prin dialectică. În al doilea rînd, sînt alături în continuare de filozofie: traduc Platon, am tradus și comentat Epicur, Plotin, Aristotel. Sînt la post, n-am fugit departe de filozofie.

Unde apreciați că se aseamănă, în mod profund, cele două – literatura și filozofia?

Aș spune că exact în sensul invocat mai înainte, despre care vorbea Aristotel. În măsura în care literatura reușește să intre în domeniul universalului, posibilului, a ceea ce este fundamental omenesc, și nu contingent, pasager, contextual, ea e filozofică. Ca să fim mai limpezi: tema morții, cineva se sinucide. E, desigur ceva trist, dar o sinucidere poate să fie, în ordine generală, un fapt nu foarte semnificativ. Ei bine, cînd se sinucide Anna Karenina, lucrul acesta înseamnă ceva fundamental și iese din contingent. Evenimentele acestea trebuie văzute sub specie aeterni, cum se spune.

Pentru dumneavoastră, să scrieți literatură este o opțiune pragmatică? Vine această alegere poate după o anumită oboseală în relația cu filozofia?

Este și aceasta. M-am apropiat încet-încet, prudent, de literatură. Am scris, de pildă, niște povestiri scurte acum vreo 10 ani, am cochetat cu literatura, cum au spus unii critici. Adevărul e că am avut acest sentiment de multe ori: că scrisul doct, academic te uzează și nu m-am simțit confortabil rămînînd prea mult în el. Nu vreau să spun că acest tip de scris și textul care rezultă din el n-au virtuțile lor; le au, și încă din plin. Față de ”Istoria neființei”, un text de acest tip, academic, greu de citit, continui să am o raportare afectivă foarte specială și caldă. Cum se spune: am practicat și ”sportul” notelor de subsol. Sau, introducerea la volumul recent apărut din Epicur. Sigur, cititorul poate trece direct la maximele lui Epicur. Dar, dacă apucă să citească și lunga mea introducere, mulți or să se sperie: este foarte multă acribie și erudiție acolo. Astea, vreau să spun acribia, erudiția, pedanteria filozofică reprezintă un aspect al vieții cu virtuțile, frumusețile, dar și plictiselile lui. Dar sînt frumuseți și în alte părți, care m-au atras tot mai mult.

Legat de aceasta: credeți că este mai limpede, mai seducător ceea ce transmite publicului literatura decît ceea ce transmite filozofia? Și a doua întrebare sub aceeași umbrelă tematică: dar mai securizant, a propos de opțiunea de  a vorbi, cînd faci literatură, prin proxy, prin reprezentanți?

Nu știu… N-am un răspuns tranșant aici. Uneori a spune direct lucrurilor pe nume bruschează; îl obligă pe cititor fie să adopte punctul de vedere respectiv, fie să se îndepărteze speriat. Aproape că îl înregimentează. Nu degeaba, Platon a scris ”dialoguri”. Dialogul e, pînă la urmă, un gen literar. El te obligă să examinezi puncte de vedere diferite, să reflectezi, să te identifici ba cu un personaj, ba cu altul. Așa și aici, în roman. Pînă la urmă, filozofia e mai mult decît un discurs care îți furnizează niște teme și ți le analizează. Sigur, poate fi și așa ceva: vezi exemplul filozofiei analitice anglo-saxone. E o cale, dar numai una. În mod evident, există și o alta. Și cred că literatura sau anumite aspecte din ea, fie și dialogul, povestea, mitul, romanul la limită, pot fi filozofice. Și, printre rînduri, de la începutul dialogului nostru tot spun asta: poate că e greșit să le separăm prea mult pe cele două. Sigur, literatura nu e același lucru cu filozofia de tratat, dar există sau poate exista o vînă filozofică și în literatură. Una care nu se mărturisește direct. Dar poate că însăși această reticență are ceva filozofic.

Pe scurt: ce este cu povestea lui Șabatai Țevi? Ce s-a mișcat în dumneavoastră, așa încît să ajungeți să scrieți o carte precum aceasta?

Am citit, cu cîțiva ani buni în urmă, ceva mai aplicat despre personaj și mi s-a părut fascinantă toată povestea lui. Și m-a impresionat foarte mult lucrul acesta care mi s-a părut întotdeauna o ciudățenie a naturii umane, dar care, în fond, e mai mult decît o ciudățenie, pentru că nu se regăsește numai atunci-acolo: să continui să crezi în cineva sau în ceva atunci cînd toate dovezile sunt contrare.

Cum spun idealiștii germani: dacă realitatea mă contrazice, cu atît mai rău pentru ea!

Exact. Pentru primul meu roman, o situație de acest gen era cea a acestor sabateeni care, chiar după convertirea la islam a lui Șabatai Țevi, au continuat să creadă în el multă vreme, secole de-a rîndul, găsind niște explicații mistice ale acestei credințe într-un mesia-apostat. Or, fenomenul nu-i singular. Îmi vine imediat în minte cazul acelor comuniști credincioși, al tovarășilor de drum, care au continuat să susțină comunismul și URSS în ciuda a ceea ce era evident, negând violența, existența lagărelor șamd. Se întreabă undeva în memoriile sale Raymond Aron – cum se face că atîția oameni care nu erau comuniști, nu erau membri de partid, ci doar simpatizanți au putut să susțină aberații de tipul 2+2 fac 5, în pofida evidenței. În felul lor, și aceștia erau niște sabateeni. Și sunt mulți alți oameni care gîndesc în modul acesta…

cornea roman 1 cornea roman 2

Dar cu ”Lanțul de aur” ce a fost? De unde a venit ideea acestei cărți, ce resorturi s-au pus în mișcare pentru ca această carte să existe?

Aici totul a pornit de la lecturile mele neoplatoniciene. Iar apoi de la sentimentul că lumea sfîrșitului Antichității are niște analogii cu lumea noastră – cînd se termină o lume, o cultură și cînd Puterea vrea să impună o gîndire unică, totalitară, care își alungă oponenții, uneori chiar cu violență. Vedem tematica asta și azi: mă gîndesc imediat la chestiunea islamului radical.

V-ar fi certat Constantin Noica – în echipa căruia, echipa de tineri, ați fost – pentru o asemenea opțiune? Mă refer la literatură…Vi-l imaginați răsfoind cele două romane ale dumneavoastră?

(zîmbește) Mi-l imaginez foarte bine. Le-ar fi răsfoit, le-ar fi citit. Nu știu ce ar fi zis, sper că n-ar fi fost prea aspru. Adevărat, el era foarte mefient față de literatură; dar, pe de altă parte, era adeptul unui stil literar foarte special, era calofil și avea această știință de a transforma o filozofie complicată într-o poveste.

Poate învăța lumea filozofie din romanele dumneavoastră, așa cum se cuvine?

Nu știu dacă poți chiar să înveți filozofie, dar cîte ceva măcar în aceasta direcție cred că e posibil. Cîteva date, contexte, probleme, idei de extracție filozofică. Și ele, sigur, ar putea să stîrnească curiozitatea, așa încît să mergi mai departe. În fond, cum mai spuneam: am avut și un scop didactic cînd am ales să scriu literatură întemeiată pe o tematică filozofică. Din ”Lanțul de aur” poți să afli ce credeau unii platonicieni, de ce erau ei în conflict cu creștinismul, problema nașterii și a infinității universului. Dar, vreau să fie clar, nu-mi propun să țin lecții de filozofie în romanele mele. Dacă aș fi mers în această direcție, nu mă mai citea nimeni…

Care este actualitatea romanelor dumneavoastră? În ce moduri poate fi tentant să citim, poate printre rînduri, din romanele dumneavoastră cu privire la ceea ce este lumea de astăzi?

Sunt mai multe lucruri și aș zice că mai ales în ”Lanțul de aur”. Există anacronisme voite, tocmai în intenția de a trimite cititorul la realități despre care a auzit și pe care le știe, invitîndu-l să se gîndească și la lumea de azi. De pildă, cînd descriu grupurile de turiști care parcurgeau Atena și erau duși de ghizi, care le povestesc ce vremuri îngrozitoare erau vremurile democrației, cînd poporul se aduna și vota în libertate, și ce frumos e să ai un singur cîrmuitor – ei, aceasta e și despre ceea ce se întîmplă, tot mai des, astăzi.

Romanul despre Șabatai Țevi e despre un profet neobișnuit, problematic. Avem așa ceva și astăzi? Tipologic, vorbind. Găsim umbra lui Șabatai Țevi în prezent?

Poate…M-am gîndit mai mult, a propos de actualitatea acestei povești, la influența pe care au avut-o și pe care o au diferiți guru care lansează idei, unele remarcabile, altele periculoase și dezastruoase, și care sunt urmați, au adepți, iar lucruri de acest gen au o influență în politică. Toată modernitatea a fost, în fond, stăpînită de așa ceva. Nu întîmplător, Șabatai Țevi e chiar la începutul modernității și e foarte caracteristic acesteia. Amestecul de raționalitate și iraționalitate și mesianism e așa de complicat încît sîntem în plină indistincție.

”Lanțul de aur”, pe de altă parte, e și despre un sfîrșit de lume. Azi se vorbește tot mai des despre despre crepusculul Occidentului. Sunt comparabile cele două referințe invocate de mine, cele două sfîrșituri de lume?

E tentantă comparația. Dar sper să nu fie la fel. Lucrurile nu sunt întotdeauna la fel, chiar dacă există similarități. Comparația nu trebuie să devină identitate. Noi simțim nevoia să spunem că lumea noastră decade. Dar aceasta, poate, e mai mult o impresie, fiindcă noi înșine îmbătrînim – viața merge tot înainte și ne lasă în urmă. Ceea ce pe mine m-a impresionat la oamenii secolului VI, și acesta e mai ales cazul, istoric documentabil, al lui Simplikios, este faptul că ei au reușit, în mare măsură, să salveze o parte din cultura antică, trăind într-o epocă în care nu exista tipar și în care noile ideologii priveau cu suspiciune moștenirea greacă. Altminteri, am fi avut azi mult mai puțin din ea. Ceea ce au salvat atunci acești oameni este enorm, pentru medievali, mai întîi, apoi pentru Renaștere și, în fond, pentru lumea noastră de azi, căci fără acel patrimoniu, mintea modernă ar fi fost, probabil, alta. Fără ei, nu am fi știut foarte puțin despre presocratici – despre Parmenide, despre Heraclit, despre Empedocle – ca să dau numai un singur exemplu. Se pot da, desigur, multe altele.

Din punctul acesta de vedere, acum e mai ușor de salvat cultura, nu?

Da. Deși sînt oameni care se întreabă, pe bună dreptate, dacă noi facem foarte bine salvînd pe suport electronic. Fiindcă se pare că rezistă foarte puțin în timp aceste dispozitive. Unii spun chiar că salvarea pe hîrtie, hîrtie de calitate mai ales, s-a dovedit a fi mai sigură decît ceea ce avem azi ca suporturi pentru memorie. Asta, deși cel mai sigur material a fost, de fapt, primul: tăblițele pe argilă, arse. Ale sumerienilor și asirienilor.

Cum se face o ”curățire a cetății”? A propos de ceea ce invocați și dumneavoastră în ”Lanțul de aur”…

Ideea e că sunt momente cînd fie noi stăpâniri politice, fie noi generații sunt obsedate să o ia de la zero. Sigur că e o ficțiune: nimeni nu o ia de la zero cu adevărat. Dar există acest impuls distructiv, să îi spun radical-revoluționar, că lumea trebuie să înceapă odată cu „oamenii noi” și că trebuie să fie ras tot ce a fost; de multe ori în istorie am avut de-a face cu acest impuls care ia forme violente. Și nu e vorba doar despre regimurile politice, ci și despre gînditori care pretind că reîntemeiază totul de la zero. Astea sînt, după părerea mea, momente teribile. În primul rînd, pentru că există o imensă nesinceritate în ele; de fapt, nu pleci de la zero, fiindcă preiei, nemărturisit, foarte mult. Duci cu tine multe urme din trecut. Și în al doilea rînd, vorbind despre istorie: istoria nu e numai o acumulare de fapte, de personaje, de ani. Istoria este o măreață experiență omenească – or, dacă o negi, înseamnă că negi o mare parte din umanitate.

Ce este un ”corect creștin”? Folosiți această formulă în ”Lanțul de aur”…

(zîmbește) Ei, asta e o chestiune cu o ancoră puternică în realitatea de azi. Fiindcă tot vorbeam noi mai înainte despre actualitatea temelor filozofice pe care le plimb prin romanele mele. Formula mea din roman se referă, direct, la ortodoxia (dar nu în sensul de azi, căci bisericile nu erau, atunci, separate) creștinismului – dar, sigur, e o parafrază la ideea de acum a corectitudinii politice. Pe atunci, cine se abătea de la normă, deviaționiștii cum le-am spune azi, „ereticii”, cum li se spunea pe atunci, nu era deloc bine văzut.

Ați făcut o altă carte, de eseistică,  – ”Miracolul. Despre neverosimila făptură a libertății” – la care eu țin în mod special. Unde e ”fragila făptură” – cum îi spuneți dvs libertății – în romanele dumneavoastră, două la număr pînă acum?

Aș spune direct: în cele două romane cred că ”fragila făptură” e întruchipată de două femei. Sunt chiar făpturi, nu numai metafore. Sunt două femei care se bat pentru libertate, fiecare în felul ei. În ”Lanțul de aur” este Simplikia, care este alter-ego-ul celebrului comentator Simplicius, iar dincolo, în primul meu roman, este Sara, soția lui Șabatai Țevi.

Ce faceți, ce vreți să faceți cu / prin literatura pe care o scrieți?

Ca orice scriitor, îmi face plăcere, (am și eu vanitățile mele) cînd un cititor îmi scrie pe Facebook că a citit ce scriu și că i-a plăcut foarte mult. Sper să existe cît mai mulți și, într-un fel, un anume public care să conștientizeze problemele pe care eu le cred importante. Am enunțat în dialogul nostru cîteva dintre ele; mai sunt și altele, incluse în literatura pe care o fac. Altminteri, ce facem? Asistăm  neputincioși? Stăm și ne uităm cum lumea se fragmentează și se dezintegrează, și nu facem nimic? Poate nu atît lumea, cît valorile în care credem se dezintegrează…Și atunci? Sigur, există mijloace administrative, deși ele nu sunt prea bine folosite la noi: Școlește-i mai bine pe copii, fă manuale bune (dar nu de sport!), șamd. Dar avem și noi, cei care scriem, o responsabilitate. Și sînt cît se poate de serios în raport cu această responsabilitate.

Și ultima întrebare, așa, pentru o încheiere în spiritul vremurilor  – adică tabloid: proză, da, ați scris. Dar poezie? Veți scrie, ați scris?

N-am scris. Nu cred că voi scrie. De fapt, e mai nuanțat aici. N-am scris direct ceea ce se cheamă poezie, dar am tradus, foarte de curînd, trei piese de Aristofan. Și acolo am versificat foarte mult.

Bun: e un prim pas. Așa a fost și cu ”Poveștile apocrife”. Întîi proză scurtă, apoi roman. Două romane!

(rîde) Nu știu dacă-i un prim pas, fiindcă nu cred că va mai urma un altul. Oricum, în compania lui Aristofan a fost chiar interesant…

 

notă: acest interviu a fost publicat, în premieră, în revista RAMURI.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *