Acum (ca) și atunci (prezentul nostru istoric)

Subiectul e atât de important, de caracteristic spațiului carpato-danubiano- pontic, încât mă văd silit să nu abordez  de data aceasta nici o pildă romană în  limba latină, mai ales că fondul nostru (presupus) traco-geto-scyto-daco-zalmoxiano-burebistan s-ar putea revolta, inutil desigur, pentru că nu am avea după ce să-l recunoaștem; asta, în ciuda faptului că unii neaoșiști privesc cu încântare la manifestările necivilizate ale unor semeni de-ai noștri (nu le nominalizez  ca să nu omit vreuna), văzute ca răbufniri ale substratului prebalnear, previatic și, mai cu seamă, prescriptic, într-un cuvânt preroman. Aici s-ar putea să fie și ceva adevăr…

Și să începem cu starea de mirare, pe care Constantin Noica o recomanda semenilor săi („să nu încetăm să ne mirăm”) ca un posibil motoraș al cunoașterii, nu știu totuși cât de eficient, având în vedere că etimologic (nu dau termenul latin, conform promisiunii inițiale)  a (te)  mira înseamnă și a sta cu gura căscată, ceea ce nici igienic nu e (înghițirea unei albine estivale poate fi fatală), nici dovadă de bună creștere (aș putea da exemple clasice, dar mă abțin) nu poate fi. Mai apoi, cum ne învață un… clasic al romano-imperialismului, „mirarea tăcută poate trece drept înțelepciune a prostului”.

Și totuși, nu-i putem ignora pe Patres, în ciuda oricăror promisiuni, altminteri interpretabile chiar și… etimologic; dar despre asta, altă dată.

Nu numai că îndemnul horaţian „Să nu te mire nimic!” este actual (şi) la noi, ca tot ce e clasic, dar, totuşi, ceea ce te… miră este că lumea se… miră în continuare de cele ce se întâmplă în societate; și  nu ar fi cazul, cu atât mai mult cu cât nu am trecut printr-o nouă etnogeneză recomandată de forurile europene (oricum, cea de esență romană rămâne cea mai bună dintre cele posibile) şi nici nu ne-a zdruncinat nimeni în asemenea măsură încât să ne cotească istoria; după unele opinii  suntem aici de peste două mii de ani (deși corect ar fi de o mie nouă sute de ani, în forma invocată) şi am stat mereu în calea celor care au vrut să ne cotropească; tocmai de aceea e cam greu de înţeles de ce se agită unii la orice mişcare a anumitor  vecini; am declarat și continuăm să o facem cu hotărâre: „noi nu plecăm de-aici”, mai ales că nici nu ne alungă nimeni, dar, ca politician, dă bine să faci pe belicosul, mai ales dacă ai pe cineva mare în spate (care să aibă și nevoie cât de cât de tine).

Destul de frecventele arestări şi condamnări cu executare și  în rândul bişniţarilor de lux ajunşi politicieni, nu trebuie să ne mire (eventual,  ne putem întreba desigur „de ce unii DA, alţii BA”), dimpotrivă, se cade să avem un tonic sentiment al continuităţii; aranjamentele veroase combinate cu minciuna sfruntată au generat (şi) la noi conducători supremi; ceea ce explică, spre pildă, cum au ajuns anturajul lingău al lui Ceauşescu şi urmaşii să conducă România după 1989, uneori chiar de dincolo de hotare; exista deja o tradiție  consemnată de cronicarii vremii:  „(Despot-vodă) n-au fost rudă lui Despot cel Mare, ce au fost sluga lui Despot. Şi murind Despot… la Veneţie… s-au sfătuit cu cele slugi să zică că el este nepotul lui Despot şi să împartă ei averea lui Despot, şi să-i de lui toate scrisorili ce au avut Despot cel Mare şi puţine din averea lui. Iar cealaltă avere au împărţit-o celelalte slugi. Şi aşe…  i-au crezut veneţienii că-i este nepot lui Despot cel Mare. Iar Despot ce au dztis că-i este nepot au luat scrisorili şi cu acele scrisori au făcut meşteşug de au agiunsu de au fost domn” (Ion Neculce, O samă de cuvinte, XVI).

O altă mirare doveditoare a necunoașterii istoriei naționale, ceea ce   n-ar fi tocmai o dovadă a conștiinței statorniciei de peste două mii de ani, pornește de la  supranumerarul de taxe, impozite, accize decise de conducătorii noştri, sub ocrotirea celor care ne veghează neatârnarea (în copac);  nu există dubii, încă din trecutul nostru plin de slavă (glorie, adică, nu limba slavă…); marele Vasilie-vodă, bun la suflet, cu drag de popor (precum cei de azi), primind domnia de la FMI-ul de atunci, cu sediul la Ţarigrad însă, roagă „să lasă ţara de bir trii ani” (adică să o scutească) urmând să-l achite global „al triili an”. Idee bine premeditată căci „ţara s-a umplut de oameni”, iar Vasilie i-a fericit  cu „fumărit câte un leu pe casă”, astfel că  birul pe trei ani „le-au trimis la Poartă” şi, esenţial („aici sunt banii dumneavoastră!”), „au rămas lui Vasilie –vodă  o mie de pungi cu bani dobândă”. (Ion Neculce, op. cit.).

bizarCât priveşte o vădită lipsă de demnitate a conducătorilor noştri faţă de cei mari şi puternici, şi nu numai, iarăşi nu trebuie să ne mire; ea nu pornește din conștiința faptului că e bine pentru toți să te lași condus de cel puternic, ci din dorința de a fi lăsat în pace să-ți faci aranjamentele.  Spre pildă cel prezentat la istorie ca  „viteazul” Petru Rareş, mult mai iubitor de domnie decât de verticalitate, a acceptat ca sultanul să-l umilească în public, spre a fi „iarăşi domn în Moldova”: „l-au scos la câmp şi l-au culcat la pământ… şi   l-au sărit împăratul de trii ori cu calul” (Neculce, op. cit.).

Un alt specific inconfundabil al societății noastre îl constituie „uitarea istorică”, mai mult cronică, patologică a legilor și ordinelor existente, indiferent de domeniu; ca să nu mai scriu despre sfera juridică, voi aminti  problema câinilor vagabonzi care nu se va rezolva nici pe departe (mai curând cea a urșilor, deși… ), iar evenimentele, prin victimele ulterioare şi, desigur, colaterale pentru diriguitorii noştri, îmi adeveresc cele scrise și cu altă ocazie; şi asta pentru că, în fapt, nimeni nu vrea ordine (sau fiecare vrea, dar să nu  începi cu el), ci continuitate în spiritul frumoaselor versuri ale lui Alecsandri:  „câinii latră la un loc,/ Omul, trist, cade pe gânduri şi s-apropie de foc” (Toamna).

Venirea primăverii nu va schimba nimic din punct de vedere canino-politic, mai ales noaptea când câinii latră până şi „la o umbră ce apare”, în timp ce „ţara doarme-n nepăsare” (Noaptea), după cum frumos scrie același poet, bun cunoscător al metehnelor naționale. Și, legat de acestea, să-l cităm tot pe Alecsandri în cazul căruia nu poate exista nici măcar o suspiciune rezonabilă de antiromânism; în Românii și poezia lor, admirabil studiu de caz, aflăm în primul rând de unde provine plăcerea shopingului la ai noștri, indiferent de îngrijorările parșive ale unora care, oricum, nu ne vor plăti ei datoriile: „acesta este visul care frământă închipuirea lui! Acesta este dorul care-i arde sufletul! Căci pentru averi, el cum le câștigă așa le și răspândește. Banii luați din chimirul bogatului trec în mâna săracului, căci românul, deși se face hoț, el nu trece cu videra pe cei ce-i poate agiuta la nevoie”. Elegant numiți haiduci, hoții, noștri (ca și ai altora) nu au nimic cu sentimentul echității sociale căci românul „se duce la hoție pentru ca să vânture țara și să-i iase vestea în lume”; evident nu poate fi ignorat factorul hormonal sentimental, așa că se fură și ca „să-l îndrăgească nevestele, și să-l binecuvânteze săracii”.

Și astfel asistăm la o mirabilă simbioză fur-popor, căci „în ochii poporului hoțul este un erou la al cărui fapte și nenorociri el se interesează ca la un copil al său. Amândoi se iubesc unul pe altul, se ocrotesc la vremuri de nevoie și sunt uniți prin o strânsă legătură de aceleași simțiri și de același interes,  poate. ”(s. n.). Dar, pilda romană vine de data aceasta tocmai de la Alecsandri care vede în erotismul prohoțesc al româncelor, o reminiscență: „cele mai frumoase cântice sunt alcătuite de popor  în iubirea și în pomenirea hoților; cele mai frumoase româncuțe se îndrăgesc după dânșii, căci tot au mai rămas la românii de astăzi oarecare slabe aduceri aminte de dumnezeii romanilor celor vechi, Venus și Mars, care se iubea împreună în Olimp.” Ar fi încă o probă a faptului că, așa cum scriam cu altă ocazie, de la ei ni se trage și ce e bun, dar și ceea ce e mai puțin bun; de la romani adică. Totul e cum ne gestionăm ereditatea. Mai nou, la reuniunile emailate de duminică, s-a scandat „nu vrem să fim hoți!” cu varianta generalizată „nu vrem să fim un popor de hoți!”; sinceritatea e dezarmantă, să nu zic prostească în măsura în care recunoști indirect ceea ce ești. Soluția e cât se poate de simplă (teoretic): nu mai furați!!!

Referitor tot la politicianismul autohton, tocmai în spiritul continuităţii, să-l cităm și pe Ion Ghica, prietenul lui Alecsandri și delicios prozator devenit pentru mulţi un simplu nume de stradă graţie mirabilelor programe din învăţământul veşnic deformat: „Pentru mulţi politica este intrigă şi minciună, nu cred în sinceritate şi în adevăr… nu lasă nimic trecutului, cred că ei au făcut cerul şi pământul, că ei sunt începutul şi sfârşitul” (Ion Ghica, Scrisori către V. Alecsandri). Continuitatea se manifestă şi prin cei „fabricaţi intelectual” dincolo şi de care avem parte din (prea)plin în ultimii peste 25 de ani: „fructe seci din ţările străine, se cred genii, luceferi luminători  îndată ce găsesc un adăpost sub cerul României… românii i-au poreclit locuste oloage” (Ion Ghica, op. cit.). Trebuie să-i  iertăm sinceritatea lui Ghica, neștiutor la vremea lui de parșivenia numită corectitudine politică.

Aceeași continuitate vizează și eterna reformă în sănătate, doar atât că se desfăşoară conform trecutului, ocupându-şi locul în nestrămutarea  noastră. Ciuma lui Caragea, cu grozăviile făptuite mai curând de oameni decât de morb, a determinat autorităţile Statului să reformeze sistemul (cam inexistent); pentru a combate corupţia din rândul cioclilor, „autoritatea în sfârşit a luat măsura de a organiza un fel de serviciu sanitar” povesteşte acelaşi Ghica; eficienţa nou înființatului serviciu, semănând mai mult cu unul de ecarisaj, s-a măsurat numeric tot în…  morţi, dar şi în… semimorţi, dacă avem în vedere raportul întocmit cu toată seriozitatea funcționarului public român,  către şeful serviciului sanitar: „azi am adunat 15 morţi, dar  n-am putut îngropa decât 14, fiindcă unul a fugit şi nu l-am putut prinde”.

Sunt doar câteva exemple ce adeveresc inutilitatea mirării la români, mirare ce ar contrazice tocmai continuitatea atât de dragă nouă; și  totuşi dacă îi dăm crezare lui Noica, convins că ne caracterizează „uitarea istorică”, mirarea ne-ar oferi o oarecare nevinovăție față de noi înșine.

În fond, așa cum am mai scris-o, esenţa existenţei noastre o reprezintă continuitatea, statornicia pe aceste meleaguri milenare (cu șanse reale de depopulare însă),  şi-atunci de ce să schimbăm ceva? Din pildele Cronicarului și nu numai, putem constata că treburile au mers și atunci, după cum (în felul lor specific) merg și azi;  mai curând să luăm aminte la înțeleptele spuse, scrise de fapt, ale  Cronicarului: „obiceiele cele nouă fac răsipă ţărilor şi peire domnilor”; așa că, decât risipirea ţării (pe care, oricum, n-o decidem noi…) şi pieirea domnilor, adică bucuria nebunilor, mai bine continuitatea de peste două mii de ani.

 

 

bizar

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *