În numărul trecut al României literare, rasatul poet Adrian Popescu, omul jovial prin excelență și bunul prieten, mi-a făcut onoarea unui comentariu la suita de cinci articole, Pierdut în Protocronia, găzduite în paginile revistei. Intervenția e, în esență, un reproș. Adrian Popescu îmi impută (cu blândețe, ce e drept) că m-aș înscrie în lista celor care denigrează marile valori ale culturii române. Tonul dojanei e aproape diafan; drept urmare, m-am simțit ca un hoț prins că fură jucăriile unui copil. Și nu sunt singurul: în compania lui Eugen Negrici, aș fi aruncat oprobriul asupra unor intelectuali de prim ordin. Mai întâi a trecut cu motocositorul peste brazda culturală autorul Iluziilor literaturii române, iar mai la urmă am venit și eu, cu sapa și furca, pentru a stârpi ce mai rămăsese în urma marii exterminări negriciene.
Șarjez puțin, pentru că altfel n-aș ști ce să-i răspund lui Adrian Popescu. Tonul grav al articolului scris de el, Ce ne mai rămâne? dă impresia că am participat la un genocid și că întreaga noastră cultură ar fi acum, din cauza prăpădului iscat de inși ca mine ori dl. Negrici, golașă, costelivă, prăpădită și vai de sufletul ei. Acuza pe care mi-o aduce e că i-aș fi prezentat, pe nemerit, într-o lumină defavorabilă pe Edgar Papu și Dan Hăulică. Nu există în cele cinci articole ale seriei nicio boare de contestare a meritelor celor doi scriitori pe care Adrian Popescu îi admiră – pe unul, din motive, presupun, religioase, pe celălalt datorită „inegalabilului farmec”. Am menționat titluri de volume și publicații, am subliniat utilitatea în epocă a cărților lui Edgar Papu și am vorbit în termeni lipsiți de echivoc despre revista „Secolul 20“ (și nu „Secolul XX“, cum scrie Adrian). Mă despart însă de preopinentul meu în admirația față de moralitatea lui Papu și Hăulică, pe care îi zugrăvește mai degrabă drept victime ale regimului, și nu colaboraționiști, așa cum îi percep eu. N-am făcut o istorie a protocronismului (a fost deja bine studiat de Katherine Verdery și Alexandra Tomiță) și nici n-am radiografiat episoadele acestui funest experiment ideologic. M-a interesat un singur lucru: în ce context a fost amorsată întreaga afacere și cum o astfel de aberație a devenit un vector ideologic de o netăgăduită forță (desigur, distructivă).
Din aproape în aproape, mergând de la un text la altul și de la o sursă bibliografică la alta, am ajuns acolo unde era inevitabil să ajung: la primum movens al demersului. Și anume, la cel care a lansat conceptul (Edgar Papu) și la locul unde au fost sădite semințele antieuropenenismului radical, ale paranoiei „întâietăților” și ale tracomaniilor (tocmai revista „Secolul 20“, cunoscută pentru deschiderea ei spre valorile mondiale). Pasul următor a fost să pun sub lupă personajele, iar lucrurile s-au dovedit a fi de-a dreptul șocante. Adrian Popescu afirmă imprudent că Edgar Papu a fost „mai degrabă victima unor aberații, decât promotor al lor”. Și că implicarea lui a fost involuntară, episodică și limitată în timp. Bine-ar fi fost ca lucrurile să fi stat așa. În realitate, Edgar Papu s-a identificat total, începând cu anul 1977 și până la moarte (30 martie 1993), nu doar cu direcția protocronistă, ci și cu echipa de ideologi comuniști și de slugi ai acestora. Grupați în jurul revistelor „Luceafărul“, condusă de naționalist-șovinul M. Ungheanu, „Săptămâna“, oficina Securității girată de Eugen Barbu și Corneliu Vadim Tudor, „Suplimentul literar-artistic al Scânteii tineretului“, tutelat de „maestrul” de azi, Ion Cristoiu, și, din străinătate, „Noi, tracii“, publicația lui I. Constantin Drăgan (despre care știa toată lumea ce hram/ hramuri purta), protocroniștii aveau o formidabilă putere de penetrare socială și ideologică.
În vara lui 1991, Corneliu Vadim Tudor publica în „România Mare“, continuatoare și sinteză a publicațiilor menționate mai sus, un elogiu adus oamenilor pe care imundul săptămânal îi premiase cu câteva luni în urmă. Edgar Papu îi flanca pe primitivul Ion Lăncrănjan, pe „oșteanul” Radu Theodoru, pe Radu Ceontea (cel cu „Vatra Românească”, dacă vă mai aduceți aminte!) și pe Mircea Mușat, istoricul oficial al ceaușismului. Ca să nu existe vreo urmă de îndoială, Vadim ne asigura că laureații „au acceptat premiile cu alocuțiuni extrem de măgulitoare pentru noi.” Care vasă- zică, în 1990, membrul „pleiadei intelectualilor interbelici”, cel format „lent, prin lecturi esențiale”, admirator al „culturii înalte” îi „măgulea” pe Vadim și Barbu, promotori viscerali ai anti-europenismului, ai naționalismului odios, ai anti-semitismului, vulgarității și injuriei transformate în virtute! De același tratament encomiastic a beneficiat și Dan Hăulică, premiat în compania unor „eseiști barochizanți” și „fermecători” – nu-i așa? – precum Gheorghe Funar, Manea Mănescu ori Pavel Coruț.
Nu e vorba, așadar, de o „cădere de gust”, ci de un program de durată. Dacă mi-ar fi citit cât de cât atent articolele, Adrian Popescu n-ar fi trecut cu atâta larghețe peste un episod care nu rimează deloc cu portretul moral edulcorat pe care i-l desenează lui Edgar Papu. E vorba de excesul de zel de care a dat dovadă în raport cu așteptările tot mai mari și mai lipsite de rațiune ale sistemului:
„Ceea ce intrigă e de ce tocmai un astfel personaj, cu o biografie aflată la antipodul profilului activistului de partid, s-a găsit la baza uneia dintre cele mai mari diversiuni ideologice ale comunismului românesc. Edgar Papu nu era însă chiar atât de naiv încât să nu fi fost conștient de rolul ce i se atribuise. Drept dovadă, în toamna lui 1977, el devenise colaborator pe față al aparatului de propagandă al Ministerului Afacerilor Externe, o anexă a Securității. Vizita unui «tovarăș» din cadrul instituției îl umple de bucurie. Fără să ezite, întocmește «un fel de eseu» care ilustrează «ideea protocronismului». Ce urmează depășește orice imaginație: «Eu i-am citit ciorna, urmând după unele observații ale lui, să scriu și textul definitiv.» [subl. mea, M.M.] Colaboraționism în cea mai degradantă formă. Și nu întru totul inocentă, o dovadă că savantul nu era tocmai lipsit de simț practic: «Dar i-am sugerat și altceva și el a primit, anume ca unii dintre noi să țină conferințe pe această temă în marile centre culturale străine. El a găsit foarte judicioasă această sugestie.» șcitat în cartea lui Vlad-Ion Pappuț.”
În ce privește valorile europene „servite”, ele reies cât se poate de limpede din motivația investirii sale ca om de încredere al regimului: „Edgar Papu a fost ales pentru că era anti-sincronist, adică anti-european, și, în percepția cadrelor superioare de partid, prin convingeri culturale implicite, se plasa la limita antisemitismului (sintagma «ierarhiile stabilite în anii ‘50» fiind numele de cod al opțiunilor echipei din jurul lui Leonte Răutu). Aceste două însușiri constituiau și pilonii ideologiei ceaușiste de după 1971. De la distanța anului 1985, Artur Silvestri vede în protocronism «cea mai însemnată idee critică românească a momentului», esența ei constând în crearea premiselor pentru «dezeuropenizarea» culturii române. Nici mai mult, nici mai puțin: dezeuropenizarea! Edgar Papu era în viață, dar n-a catadicsit să se desolidarizeze de această enormitate.” Cam atât despre „spiritul profund, dedicat literaturii române și universale.”
Edgar Papu era, fără îndoială, un om citit. N-aș merge însă până la a-i lăuda originalitatea de gânditor. Ca mulți alți intelectuali care sau instruit în vremuri normale, Edgar Papu avea lecturi temeinice – dar nimic mai mult. Sintezele sale sunt oneste rezumări ale unor idei estetice și culturale de largă răspândire în bibliografiile epocii. Era bine și așa, într-o vreme când accesul omului de rând la sursele originale era dificil, dacă nu de-a dreptul imposibil. Am menționat eu însumi că Edgar Papu a fost întemniț at pentru fervoarea lui religioasă. Dar când creștinismul (și încă unul crescut sub umbra falnică a monseniorului Ghika!) te aduce în troaca în care se lăfăiau fără-de-dumnezeii Lăncrănjan, Barbu, Silvestri și alți ejusdem farinae, eu aș zice c-ar fi mai prudent să nu-l invocăm. Să-i lăsăm pe sfinți acolo unde le stă bine – pe fresce.
Niciun dicționar serios n-a reținut vreo contribuție originală a lui Edgar Papu în domeniul barocului, al studiului Renașterii, al „structurilor literare” etc. În schimb, numele lui va rămâne legat în eternitate de colosala fraudă axiologică, morală și ideologică numită protocronism. Cam frustrant, nu? În ce-l privește pe Dan Hăulică, celălalt „gigant” pe spinarea căruia s-au cocoțat piticii isterici ai protocronismului, cred că al cincilea episod al serialului meu a fost destul de explicit. Ca și în cazul lui Edgar Papu, nu i-am negat știința de carte, ci lipsa de criterii morale. Oricâte traduceri bune va fi publicat în „Secolul 20“, el poartă vina de a fi stat „capră”, cum se spunea într-un joc al copilăriei mele, pentru a le permite ideologilor comuniști să legitimeze prin el o monstruozitate. În fond, aici se află miezul discuției: Papu și Hăulică au fost aleși pentru că aveau credibilitate, cultură, farmec, civilitate și tot ce mai găsește Adrian Popescu de admirat la ei. În loc să respingă indignați rolul de slugi, s-au pus temeinic pe lucru, propagând aberațiile lui Ceaușescu. Ne aflăm în vechiul, blestematul cerc vicios: avem inteligențe, dar nu avem caractere.
Oricât de neplăcute, aceste lucruri nu trebuie ascunse, ci aduse la lumină. În numele onoarei. Apologetica mieroasă și retorica iezuită nu ajută deloc în astfel de cazuri. Tocmai de aceea, mă mir că Adrian Popescu mizează cu patetism pe o asemenea categorie de „amintiri”, „mituri”, „modele” și „convingeri estetice”. Măturând sub preș mizeria morală răspândită fără scrupule de idolii noștri nu facem decât să ne șubrezim credibilitatea. Nimeni n-a negat suferința lui Edgar Papu. Cum se explică însă cedările în fața unui regim pe care-l cunoștea în tot ce avea el mai abject? Ce la determinat, odată ieșit din închisoare, să se pună la dispoziția schingiuitorilor săi? N-a existat în lungul interval dintre 1977 și 1993 niciun semn car fi regretat implicarea în vasta operațiune de exaltare a naționalismului primitiv – nici măcar după ce protocronismul a fost proclamat drept ideologie oficială a ceaușismului.
Țin minte și acum momentul când, întrunul din cursurile sale, profesorul Livius Ciocârlie ne-a evocat un faimos episod dintr-o piesă a lui Corneille. Nobilului Horațiu i se aduce vestea că fiul său scăpase cu fuga dintr-o bătălie pierdută de romani. Simțindu-i mânia, mesagera îl întreabă, în chip de scuză, ce-ar fi putut face în fața a trei inamici nemiloși. Horațiu îi răspunde: „Să fi murit!”. „De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii”, nu-i așa, dragă poete? Corectitudinea politică (pe care, subtil, mi-o reproșezi) înseamnă să amesteci criteriile și să relativizezi Răul. Or, demersul meu vizează tocmai contrariul: refuzul nivelării prin minciună. Prea ne-a fost populată existența de profeți sub straiele cărora se ascundea coada de drac a duplicității și manipulării. Poate că, o dată la un veac, ar trebui să ne ridicăm și noi măcar până la glezna eroilor din stirpea lui Horațiu. Și să nu cauționăm dezastrele în numele înșelătoarelor, zâmbitoarelor, civilizatelor, eruditelor chipuri sub care ni se arată Diavolul.
