Tudor Crețu are o capacitate extraordinară de a deveni mereu altul, de a se, cu alte cuvinte, metamorfoza. Trece cu lejeritate printre atuurile și cusururile genurilor literare, le ignoră sau le supralicitează, inventează cărți care se îndepărtează de literatură voit, conștientizat. E când poet, când manager, când prozator, când diarist. Un seducător. De fiecare dată, cu normă-ntreagă. Cărțile lui au ceva din acele macrameuri care nu-și mai poartă firele intacte, ci se lăbărțează, se întind, se resorb într-o materie rece, pentru ca, mai apoi, să se încăpățâneze a reveni la normalitate, printr-o tehnică numai de el știută. O întrebare pe care am putea să i-o punem autorului ar fi: Ce înseamnă pentru Tudor Crețu normalitatea?
Jurnalul fantasmatic, tipărit la Editura Paralela 45, pe hârtie ca de ziar, în 2016, este perfect în concordanță cu derizoriul transcris acolo. Surprinde doar doi ani din existența lui, aproape fără încetare, încât cititorul are senzația că, fără să vrea, calcă pe răsadurile fiecărei clipe trăite de poet. E cu el peste tot, un fel de umbră omniprezentă. Literatura lui e ”secreția unei imaginații (…) inflamate”. O spune răspicat, reiterat. ”Jurnalul e tribună, for.” (p. 34) Sau nu e decât țipăt și neputință. Sau e intuiție a absolutului. Jurnalul face parte dintr-un proiect mai amplu al scriitorului Tudor Crețu, în care-ncap și celelalte cărți și cele care vor mai fi scrise. O rețea de scrieri, cu vaste culoare de comunicare.
Nebunia scrisului, nebunia de a surprinde nervurile unei scriituri greu de îmblânzit, de a consemna tot, amalgamat, necenzurat, dadaistic, face din jurnal un spațiu sofisticat al proiecțiilor interioare, o navă de salvare cu profil indescriptibil. În fond, dacă sondăm straturile cărții sale de diaristică, paginile Jurnalului fantasmatic, observăm că avem a face, în modul cel mai clar cu putință, cu un inadaptat, căruia, nu de puține ori, din această pricină, îi tună și-i fulgeră. Un mare, uriaș singuratic. Un cioranian, atipic, prin excelență, pe care-l tulbură, la intrarea într-o librărie, o carte scrisă de Marino, Viața unui om singur, titlul acesta fără echivoc. Așa cum, de-a lungul lecturilor pe care le avem fiecare la activ, indiferent de modul în care ne raportăm la literatură, am tot întâlnit scriitori. Indivizi cuprinși de singurătate. E starea generică a celui care scrie. Solenoidul lui Mircea Cărtărescu ne prinde-n firele unei astfel de cumplite, răvășitoare singurătăți. Poate că e cea a scriitorului de cursă lungă, conștient de valoarea sa. Deși, la începutul jurnalului, Tudor Crețu se autocaracterizează astfel: ”(…), sunt sofisticat. Și nu mă tem de singurătate.” (p. 11)
Jurnalul lui e, oricât ar părea de ciudat, ”o creșă de gemeni”. Acei Ubii sau, în variantă diminutivată, Ubuți, care defilează prin filele de jurnal, ființe versatile, cu apucături de copii răsfățați, sunt umbre creative, stimuli, elemente de provocare a intelectului. Acele subtile forme ale inspirației lui. Ubul Erudit, Ubul Fermier, Ubul Meloman și atâția alții, numiți sau numai ghiciți pe vreun dos de pagină albă. ”Ubii s-au întors. În șir indian, cu schiuri arhaice, rotunjoare, cu plasă de nuielușe-n loc de tălpi. Au urcat ca buburuzele, pe perete, au trecut prin sticlă și s-au dezechipat. Maturi și obosiți. De unde or fi venind? De sub niște ceruri arctice – cel mai demn albastru – probabil.” (p. 75) Nenumărate personaje-n disoluție, vârâte-n substanța acidă a cuvintelor incomode, până le crapă pielea. Bunicul său, cantor la Oastea Domnului, citea din Biblii tipărite pe hârtie de ziar. Motiv de inserții despre religie, Isus, apostoli. Personajele, reale sau ficționale, se nasc subit și traduc o lume cu defectele ei sau semnalează doar apartenența la o specie de indivizi: iliescianul, păunescianul, sindicalistul, contabilul, elvețianul, portughezul, No(r)vegu’.
În notele de subsol, adesea, Tudor Crețu afișează o evidentă naivitate scriptică. Mai e și aroganța cu care inventariază tot ce-i trece prin fața ochilor și prin minte, fragmentar sau obsesional. În tot acest asamblaj textual, în toată ritmica lui browniană, găsesc, cu maximă încântare, secvențe poetice. Inedite, unele. Absurde, altele. ”Foile agendei sunt mai albe decât oasele sfinților. Sunt carne albă, filé. Miros a zăpadă, a pastă de dinți.” (p. 12) sau ”Crucile, pe măsură ce se-ntunecă, miros a grâu.” (p. 15) Pe alocuri, versuri ca niște bucăți/ felii din viață, trecute, de ani buni, printr-o imensă sită. Unele scapă nevăzute cititorului, ca niște meteori. Autoscopie, privire, adică, înăuntru, prin subtilă scanare a exteriorului. Peste tot, poeme ori încercări de poeme, ca niște obiecte ciudat aduse de valuri la mal.
Interacțiunea cu obiectele e acută, din ea se iscă poezia, ca o fata morgana. ”Frumusețea obiectelor e toxică.” (p. 19) spune Tudor Crețu. Și, mai apoi: ”Poezia obiectelor e, de fapt, o poezie a stazelor percepției. Natura lor malează realul. Iar un ”real” atât de maleabil, de convertibil nu poate fi ceva în sine, nu poate avea calitate autonomă. Peretele din fața mea e o verticală întindere elizee. Dimnesiunea ”obiectivă” se pierde. Total. Ceea ce realmente contează e că peretele, întinderea, de fapt, în care percepție îl transformă, te poate înfiora ca un ocean, ca o ”desăvârșire a cerului pe ape”. Materia e masa de manevră a percepției.” (p. 78) Nu sunt singulare aceste raportări la realitate și la funcțiile ei. Lui Tudor Crețu îi place nespus de mult să filosofeze, să se lase purtat de curentul aluvionar al conceptelor, să se scurtcircuiteze, reinventându-se mereu.
Autocaracterizări cu efect de lamă de ras: ”Sunt un om retezat. Nedemn de propria înălțime – 1,90.”; ”Sunt acru, complex. Critic și problematizez.” (p. 26). Figura tatălui brăzdează textul întreg. Pe un ton sentențios, tot de extracție poetică, fină: ”Tata e o statuie din lemn de grindă, cu păr ațos. Sunt o rufă în mâinile lui. (…) Etalez fricile astea, le transform în motive roșii, populare, pe o țesătură cu miros curat” (p. 44) sau, mai în josul textului, prin lentilele unui areal bănățean: ”M-am postat în mijlocul stației. Ca un stâlp. Mi-l aduceam aminte pe tata înfulecând căigana grea, înmuind pâinea-n ciganie. Un bărbat mai sever decât lemnul de gorun.” (p. 144)
Sunt câteva lucruri lumești care-i plac scriitorului: pateul, supa la plic, conservele de pește, varza murată, chisălița (devenit un cuvânt obsesie), pasta de dinți, treningurile, helanca, zâmbetul lui Vighi. Se mulțumește cu puțin, nu tânjește la mese copioase. De cele mai multe ori, alcoolul și tutunul însoțesc video-clipurile imaginare. Camera devine loc predilect al creației. Se întoarce în spațiul ei, ca atras de infinitul pereților-metaforă. De infinitul ecranului. ”În camera asta, rezist ca-n munți. Uneori, o pasăre înaltă, c-un singur picior, mi se așază pe creștet. Aripile albe și lungi, de hârtie de xerox, mai mult îi atârnă. Piciorul ei e, de fapt, un arc, o suspensie alungită.” (p. 42)
UITAREA îi bate neîncetat la ușă, sub toate formele ei. Plutește ca un abur deasupra foilor de jurnal, deasupra înregistrării amalgamate a vibrațiilor unei lumi în care femeia nu-și croiește o cale regală nicidecum. De la a uita că ți-a apărut o carte de critică literară la uitarea minoră, care-ncurcă borcanul cu mierea din el. Greutatea cu care uitarea apasă și modifică subconștientul. Apar pagini multe din timpul când scria la doctorat, din noua lui lume, în care conduce o bibliotecă județeană și invită concitadinii la evenimente fără precedent.
Jurnalul fantasmatic mă atrage mai mult ca poezia scrisă de Tudor Crețu. E acaparator conglomeratul acesta de trăiri abrupt consemnate, când clare ca lacrima, când confuze, seci și profund senilizate. Mă entuziasmez când găsesc poezie aici. Într-un anumit fel, viziunea sa se aseamănă cu anvergura proiectului cărtărescian, doar că autorul Orbitorului nu l-a numit dinadins proiect. De fapt, dacă punem cap la cap toate scrierile, despre așa ceva este vorba.
Tudor Crețu din paginile acestui jurnal fantasmatic e georgesperecian. Cultivă stilul haotic asumat. Stilul graffiti en noir et blanc. Cioturile narative pe care le lansează la apă au toate șansele să devină povestiri de sine stătătoare. Ca cititor, îți dorești o continuare. Când cadențat, când în hiat, în scindări de ritm, când etalând pagini închegate, de proză adevărată.
Există, la acest autor timișorean, o toxicitate a scrisului neîntrerupt. Jurnalul suplinește întotdeauna ceva, umple goluri, întreține armonii sau tinde înspre aflarea lor. E consumat pe îndelete, ca țigările fine, în fața tastelor de computer. Pereții dați cu tifel, caloriferul, dulapul-noptieră și alte, nu foarte multe, obiecte domestice, fac parte din ”peisajul obiectual” predilect, cotidian. Revine des la ele. Maniacal-depresiv. Mai e și birtul, topos al evadărilor boeme. Vorbește de sine ca despre un altul. Rezultatul e o carte care pune pe gânduri, o carte care nu te lasă rece, o carte despre scris, despre chinul din el, despre neputință, moarte și singurătate.
