Mic poem

bizar
Ploaia întoarce foile  și inima de nisip
A celei ce nu mai e.
Iarba se pleacă spre miază-zi
Și picură  pe sub pământ.
Furoul, corsetul, glasurile de gramofon
Zvâcnesc  între cele două vieți.
Doar zidul ia forma uitată de tine.
Cântecul se smulge și piere.
Obloanele rămân trase.
Cu mâinile pe clape,
Privești spre apus,
Acolo unde se-ncheie vârtejurile…

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *