34

m-am aşezat în centrul lumii,

în faţa tuturor,

mi-am deschis toţi porii,

tot sângele l-am scos la suprafaţa pielii.

au început să răscolească pietrele,

să mă caute, să mă spele

de o boală pe care nu o aveam.

i-am lăsat…

toata iarba din jurul tălpilor era răscolită,

toţi copacii ce mă înconjurau

aveau frunzele întoarse în toate

în toate direcţiile.

mă căutau.

iar eu,

aşezată cuminte înaintea ochilor lor,

precum celebra cheie care aşteaptă

în locul cel mai vizibil să fie luată,

îi priveam răbdătoare cum mă înjurau

că m-am ascuns atât de bine,

şi-şi închipuiau toate păcatele posibile

pe care le înfăptuiam fără ştirea lor.

uneori râdeam cu drag,

ca un copil pitulat în spatele spătarului

şi-mi închipuiam că se prefac că nu mă văd…

şi acum stau cuminte,

cu tot sufletul la vedere şi aştept

să-şi ridice privirile din ungherele cele mai întunecate şi,

nu, nu să mă găsească,

doar să se mai privească din când în când unii pe alţii

şi să se iubească.

eu pot să mă fac uitată –

orice cheie are o dublură pe undeva –

uşile pot fi deschise oricum:

forţate, sparte…

însă nu voi mai permite nimănui

să mă găsească.

acum poţi să urli, nu te mai aud.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *