Vladimir Nabokov, „Scrisori către Vera” (1)

1923
_____________________
[SMS, 2 PP.]
[c. 26 iulie 1923]
[Către: Berlin]
[Domaine de Beaulieu, Solliès-Pont,
Var, Franţa]
N-am s-o ascund: sînt atît de neobişnuit să fiu – hm, înţeles, probabil – atît de neobişnuit cu asta, încît chiar din primele minute ale întîlnirii noastre mi-am zis: e o glumă, o farsă de bal mascat… Însă apoi… Şi sînt lucruri despre care e greu să vorbeşti – o să le scuturi minunatul polen la atingerea cu un cuvînt… Îmi scriu de acasă de nişte flori misterioase. Eşti adorabilă…
Şi toate scrisorile tale, la fel, sînt adorabile, precum nopţile albe – chiar şi aceea în care ai subliniat cu atîta hotărîre cîteva cuvinte. Am găsit-o, împreună cu precedenta, după ce m-am întors din Marsilia, unde am lucrat în port. Asta era alaltăieri, şi-am hotărît să nu îţi răspund pînă nu-mi scrii mai mult. O glumiţă…
Da, am nevoie de tine, basmul meu. Fiindcă tu eşti singura cu care pot să vorbesc despre nuanţa unui nor, despre cîntecul unui gînd – şi despre cum, cînd am ieşit astăzi la muncă şi am privit în faţă o floarea-soarelui înaltă, ea mi-a zîmbit din toate seminţele. În cea mai mizeră parte a Marsiliei, există un mic restaurant rusesc. Am halit acolo cu marinarii ruşi – şi nimeni nu ştia cine sînt şi de unde sînt, pînă şi eu eram surprins că purtam cîndva cravată şi şosete fine. Muştele se roteau pe deasupra petelor de borş şi vin, din stradă se prelingeau o răcoare acrişoară şi zumzetul serilor lîngă port. Şi ascultînd şi privind – mi s-a părut că mi-l amintesc pe Ronsard pe de rost şi ştiu numele oaselor craniului, ale bacteriilor, ale sucurilor de fructe. A fost ciudat.
Sînt foarte atras de Africa şi Asia: mi s-a oferit un post de fochist pe un vas care merge în Indochina. Însă două lucruri mă obligă să mă întorc pentru o vreme la Berlin: primul este acela că mama se simte, probabil, foarte singură – al doilea… un mister – sau mai degrabă un mister pe care vreau cu disperare să-l dezleg… Plec pe 6, dar o să petrec un timp la Nisa şi la Paris – în casa unui bărbat cu care am studiat la Cambridge. Probabil îl cunoşti. Aşa că o să fiu în Berlin pe 10 sau pe 11… Iar dacă nu o să fii acolo, o să vin după tine şi o să te găsesc… Pe curînd, bucuria mea ciudată, noaptea mea blîndă.

Am scris o grămadă aici. Printre altele, două piese, „Bunicul“ şi „Polul“. Prima o să intre în volumul de la „Gamaiun“ – iar a doua, în următorul număr din „Russkaia Mîsl“.
V.
_____________________
[SMS, 4 PP.]
[8 noiembrie 1923]
Către: 41, Landhausstrasse, Berlin W.
[Berlin]
8–XI–23
Cum să îţi pot explica ţie, fericirea mea, fericirea mea aurie, minunată, că sînt întru totul al tău – cu toate amintirile mele, cu poemele, cu izbucnirile, cu tot tumultul meu interior? Sau să explic că nu pot scrie un singur cuvînt fără să aud cum îl vei pronunţa tu – şi nu-mi pot aminti nici măcar un singur fleac pe care să-l fi trăit fără să regret – atît de acut! – că nu l-am trăit împreună – fie că este ceva extrem, extrem de personal, intransmisibil – fie că e numai un apus sau altul în curba unei şosele – înţelegi ce spun, fericirea mea?
Şi ştiu: nu îţi pot spune totul în cuvinte – iar cînd o fac, la telefon, atunci îmi iese absolut anapoda. Căci cu tine trebuie vorbit minunat, aşa cum vorbim cu oameni care au dispărut de mult, ştii ce vreau să spun, ca puritate, gingăşie şi precizie spirituală – însă eu – je patauge teribil. Căci tu poţi fi rănită de un diminutiv urît – fiindcă eşti absolut vibrantă – aşa cum e apa mării, drăguţa mea.

Colecția Biblioteca Polirom
Seria de autor Vladimir Nabokov

Vladimir Nabokov
Scrisori către Vera
Traducere din limba engleză și note de Veronica D. Niculescu

Jur – şi pata de cerneală nu are nimic de-a face cu asta – jur pe tot ce-mi este drag, pe toate în cîte cred – jur că nu am iubit niciodată aşa cum te iubesc pe tine, – cu atîta tandreţe – pînă la lacrimi – şi cu senzaţia unei asemenea străluciri. Pe pagina asta, iubirea mea, am început cîndva (Chipul tău într) să scriu o poezie pentru tine, iar codiţa asta foarte neconvenabilă a rămas pe dinafară – mi-a alunecat piciorul. Dar nu mai am altă foaie. Iar cel mai mult îmi doresc ca tu să fii fericită, şi mi se pare că eu ţi-aş putea dărui acea fericire – o fericire simplă, însorită – şi nu una absolut banală.
Şi-ar trebui să-mi ierţi meschinăria – de a mă gîndi cu aversiune la cum – practically – voi expedia această scrisoare mîine – şi totuşi sînt gata să-ţi dau ţie tot sîngele meu, dacă trebuie – e greu de explicat – sună anost – dar aşa este. Uite, o să îţi spun – aş fi putut să umplu cu iubirea mea zece secole de foc, cîntece şi bravură – zece secole întregi, enorme şi înaripate, pline de cavaleri urcînd călare dealuri învăpăiate – şi legende despre uriaşi – şi feroce Troie – şi pînze portocalii – şi piraţi – şi poeţi. Iar asta nu este literatură, de vreme ce, dacă reciteşti cu atenţie, vei observa că acei cavaleri s-au dovedit a fi graşi.
Nu – eu vreau doar să îţi spun că într-un fel nu-mi pot imagina viaţa fără tine – în ciuda faptului că tu crezi că pentru mine e „amuzant“ să nu te văd vreme de două zile. Şi, ştii, s-a dovedit că nu Edison a fost de fapt cel care a inventat telefonul, ci un alt american, un omuleţ tăcut al cărui nume nu şi-l mai aminteşte nimeni. Să-i fie învăţătură de minte.
Ascultă, fericirea mea – nu o să spui iarăşi că te torturez? Cît mi-ar plăcea să te răpesc şi să te duc undeva – ştii, cum făceau pe vremuri tîlharii la drumul mare: o pălărie cu boruri largi, o mască neagră şi o flintă în formă de clopot. Te iubesc, te vreau, mi-e insuportabil de dor de tine… Ochii tăi – care strălucesc atît de uluiţi atunci cînd, cu capul aruncat pe spate, spui ceva amuzant – ochii tăi, vocea ta, buzele, umerii tăi – aşa de luminoşi, însoriţi…
Ai intrat în viaţa mea – nu cum se vine în vizită (ştii, „fără să-ţi scoţi pălăria“), ci cum vii într-o împărăţie unde toate rîurile au aşteptat reflexia ta, toate drumurile, paşii tăi. Soarta a vrut să-şi îndrepte greşeala – de parcă mi-ar fi cerut iertare pentru toate greşelile sale din urmă. Astfel încît, cum te-aş putea eu lăsa, basmul meu, soarele meu? Vezi, dacă te-aş iubi mai puţin, atunci ar trebui să plec. Dar aşa – nu are sens. Şi nici să mor nu vreau. Există două feluri de „fie ce-o fi“. Involuntar şi deliberat. Iartă-mă – dar eu mă ghidez după cel de-al doilea. Şi nu-mi poţi răpi încrederea în ceea ce mă tem să gîndesc – ar fi fost o fericire atît de mare… Şi uite altă codiţă.

Da: o lentoare demodată a vorbirii,
simplitate oţelită… Şi astfel, ardoarea mai
puternică a inimii:
oţel, incandenscent prin zbor…

Acesta este un fragment din poezia cea lungă – dar nu a mai intrat. L-am notat pe loc, să nu uit, şi iată-l acum – o aşchie.
Scriu toate astea stînd în pat, sprijinindu-mi foaia pe o carte uriaşă. Cînd lucrez pînă noaptea tîrziu, privirea unuia dintre portretele de pe perete (vreo străbunică a proprietarului nostru) devine foarte stăruitoare şi neplăcută. Ce bine că am ajuns la capătul acestei codiţe, ce pacoste.
Dragostea mea, noapte bună…
Nu ştiu dacă vei putea să descifrezi această scrisoare nepricepută… Dar nu contează… Te iubesc. Te aştept mîine la 11 seara – dacă nu, sună-mă după 9.

2 Comentarii

  1. O specie literară pe cale de disparitie. Vom mai avea doar e-mailuri de la și către…

  2. o proză parcă ușor cantabilă….cu atâtea metafore….ar putea fi oricine cei doi, dincolo de trupurile lor care stau mai mult despărțite, trăiește spiritul lor comun, într-unul singur ; ca un mic vas în care alunecă și se scurge și liniștea dar și tumultul gândului, și soarele dar și lumina ochilor văzuți aevea fiindcă sunt departe, și nerăbdarea și efervescența vârstei cu temele ei, cu istoriile și îndoielile ei ; o nevoie acută de a vorbi, de a împărtăși, o curgere de-a valma fără răspunsuri neapărat…o goană prin gînd și prin timpul plin de experiențe și de refugii, ce bine pentru acest tânăr ! în urma căreia rămâne totuși ceva, Scrisoarea.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *