Un element esențial al civilizației moderne este liftul. Dar dacă aș spune că din cauza unui lift am părăsit România, nimeni nu m-ar crede. Locuiam în București, la etajul al II-lea al unui bloc vechi, corespunzător cu al IV-lea al blocului nou de vizavi. Aveam un lift vechi, cu grilaj, care s-a defectat la cutremurul din ‘77 și multă vreme nu s-a reparat. Am făcut multe demersuri, dar am fost refuzați, spunându-ni-se că liftul era prea vechi ca să mai poată fi reparat. Ne era greu să cărăm fără lift copilul și căruțul. Insistențele noastre au fost zadarnice și ni s-a sugerat de către autorități să ne mutăm. Cum era mai ușor să ne mutăm în Canada decât tot în Bucuresți, am ajuns la Montreal, la fratele meu.
E drept că venind în lumea capitalistă, unde oamenii nu stau pe scara tramvaielor sau autobuzelor ci folosesc mașinile, am aflat că ar fi fost foarte sănătos să fac exercițiul fizic de a urca pe jos scările și am avut chiar surpriza să văd că multe persoane se dispensează de bunăvoie de lift. Noi totuși am fost foarte fericiți că liftul mergea și, după o scurtă perioadă când am locuit la etajul doi, ne-am mutat într-un apartament la etajul 18, cu vedere panoramică spre cimitirul „Côte des Neiges”. Mă consolam cu poezioara de pe firma cârciumei de vizavi de cimitirul Belu din București: Ori și ce s-ar spune și oricum ar fi / Tot mai bine-aicea decât vizavi.
Când am ales apartamentul la etajul 18, nu m-am gândit nicio clipă la stricarea liftului. Blocul avea trei lifturi, așa că nu era nicio problemă, chiar în eventualitatea în care unul din ele s-ar fi stricat. Și de fapt chiar așa a și fost timp de zece ani cât am locuit acolo. Cu excepția unei seri de iarnă când s-a produs o pană de electricitate. Eu venisem de la serviciu mai devreme, așa că am apucat să urc cu liftul. Soțul însă, când a sosit acasă, nu numai că liftul nu mergea, dar nici ușa garajului nu se deschidea (cum e în civilizația nord-americană când, dacă se oprește curentul, n-ai nici apă, nici căldură, nici frigider, nici lift, nici lumină, nici mașină de gătit, mă rog, nimica). A fost deci nevoit să parcheze mașina pe stradă și să urce pe scări cele 18 etaje. Era bucuros că a ajuns sus, când un vecin de palier, auzind unde a parcat soțul mașina, ne-a spus că acela era un loc interzis și că lui i-au ridicat odată poliția mașina și a plătit și o amendă serioasă. Drept care soțul și-a tras un pic sufletul și s-a dus jos, pe scări, să găsească un alt loc de parcare. După vreun sfert de oră îl văd apărând grăbit și gâfâind puternic după cele 18 etaje urcate: „Dă-mi repede cheia a doua” zice. „Ce cheie? întreb eu.” Nu mai întreba atâtea, dă-mi-o!” „Stai frate, zic eu, dezbracă-te! Nu știu unde e, să așteptăm să vină lumina, s-o caut.” „Să ferească Dumnezeu, zice el, nu se poate! Am mutat mașina de pe stradă și am parcat în garaj, că cineva a deschis manual ușa, dar de zăpăceală am încuiat mașina cu motorul mergând și cheia înăuntru!” Am făcut repede rost de o lanternă, am găsit cheia și soțul s-a repezit jos, pe scări, să închidă motorul. După alt sfert de oră apare sus, gâfâind, dar mai liniștit: „Gata, am rezolvat cu mașina, acuma pot să mă odihnesc.” Îl admiram pentru performanța de a fi urcat de trei ori cele 18 etaje și îmi spuneam că n-a fost rău că mama lui l-a obligat să facă gimnastică de performanță în tinerețe. O mulțime de cumpărături rămăseseră în mașină și, după vreo jumătate de oră, a vrut din nou să coboare ca să le aducă sus, dar nu l-am mai lăsat și am așteptat liniștiți să vină curentul, lucru care s-a produs imediat după această pățanie.
Întreruperile de curent fiind rare, n-am mai avut niciuna la Montreal, iar viața a continuat cu cele trei lifturi mergând în sus și în jos și cu mine gândindu-mă la ele ca la o invenție formidabilă!
După câțiva ani, ne-am mutat din Montreal la Toronto și am ales un apartament la etajul 16, cu vederea panoramică spre o piață de cumpărături, mai dinamică decât cimitirul. În acest bloc, tot cu trei lifturi, n-am avut nicio problemă până când, odată, am avut o pană de electricitate. Era ziua mea și plănuisem o cină festivă. Soțul, delicat – ca de obicei, mi-a cumpărat flori. Ajuns acasă și văzând situația, cum fusese deja pățit cu ani în urmă, a avut grijă să parcheze mașina într-un loc permis și să scoată cheia din motor. Un singur lucru a uitat, pe când urca încetișor scările, încărcat cu florile, servieta și cumpărăturile: că nu mai era la Montreal și că ar fi fost suficient să se oprească cu urcatul la etajul 16, nu să urce până la 18 și apoi, dându-și seama de confuzie, să coboare!
Cina festivă s-a amânat, iar florile au fost puse într-un vas cu apă minerală. Liftul din București s-a reparat după căderea dictaturii comuniste, dar nu regret că n-a funcționat mulți ani: datorită lui am ajuns să cunosc și alte lifturi, nu neapărat cu grilaj!
Desene de Adelaida Mateescu
Din volumul „Gânduri printre rânduri„
